Culorile iernii...

… sau despre un proiect care a început într-un fel și s-a terminat taman pe dos!
 

            Dimineață (o dimineață dintre cele multe), Una și-a mâncat omleta privind pe fereastră și vorbind, vorbind, vorbind. Într-o doară, o întreb ce vede. Alb, mult alb, un pirat-fluture lângă copac, totul în alb. Pentru că albul e culoarea iernii, nu-i așa, mami?

            Așa o fi, dragă Una, când privești de departe. Dar oare tot așa o fi când privești de aproape?

Am ieșit afară și-am privit de aproape: albul zăpezii a devenit sclipitor în bătaia soarelui și domol în umbra pinilor, cerul a fost ba gri-lăptos, ba senin, cu tușe albe și violet, piatra din zidurile vechi și-a păstrat căldura, scoarța copacilor e un mozaic întreg de marouri, sub zăpadă, pământul înghețat pare aproape negru.

 

Toate aveau să ne inspire să pictăm o iarnă mai mult decât albă. Am ajuns acasă și iată ce-a devenit iarna noastră mai mult decât albă:

 

 

 

 

Povestea incredibilului băiețel mâncător de cărți

           Una are, acum, 5 ani și aproape jumătate. A început să citească prin vară, a exersat până și-a dat seama că poate citi, că stăpânește și jocul acesta, apoi a trecut la altceva. Am încercat trucuri diverse ca să-i reaprind interesul pentru citit: am făcut pauze lungi, am scris în agenda Unei, am compus poezioare caraghioase, am făcut iarăși pauză, ne-am jucat de-a detectivii, i-am scris bilețele și mesaje cu surprize de Crăciun. Toate sunt de găsit sub eticheta scris-citit.

Dar Una n-are chef de citit. Atât e de simplu. Nu trebuie căutate căi pe lângă acest adevăr banal. Sigur, am mai făcut o încercare și i-am pregătit câteva fabule în care textul e întrerupt de imagini. Încă nu i le-am arătat pentru că între timp s-a întâmplat ceva.

Ceva-ul acela e ”Andreea în lumea poveștilor”. Andreea își citea singură și Una a devenit brusc atentă la amănuntul acesta. Așa că am pus la bătaie o altă carte care vorbește despre citit, pe limba Unei. ”Incredibilul băiețel mâncător de cărți” de Oliver Jeffers a apărut la editura VELLANT.

Puțin text, o așezare în pagină spectaculoasă, grafică neconvențională. Henry, personajul principal, e un livrovor (cât iubesc cuvântul acesta – liiivrooovooor, aș vrea să-l fi inventat eu): un mâncător de cărți în sensul propriu al termenului. Înghite volume întregi, e pe cale să devină cel mai isteț copil din lume (și cât de ușor se întâmplă asta, nu trebuie să facă niciun efort pentru ca să exceleze). Totul până când… catastrofă! I se face rău, nu mai poate digera cărțile pe care le înfulecă.

Soluția? Ia o carte pe jumătate mâncată și în loc s-o înghită… o deschide… și-o citește! Și surpriză! E o carte BUNĂ!

Dragă Henry, a gustat și Una din cartea ta și da, e bună. Foarte bună. Spune-i tu că și cititul cărților e bun, pe tine sigur o să te asculte!

Când sapi groapa altuia…

          … te trezești că ai de lucru. Una mi-a pregătit o fișă, am timp până la prânz s-o rezolv – câteva cifre de conturat pe linia punctată, de completat șirul cu numerele care lipsesc, de numărat copacii din desen și de încercuit numărul lor. Iar căsuța trebuie personalizată și colorată. Vai mie!

 

 

Zmeu, zbor, Chagall

Vineri a fost o zi incredibil de bună, o zi plină de zmeie, de zbor, de Chagall.

Dimineață

Cât a desenat Una, am vorbit despre plutire, despre zbor, despre cum o fi să te poți desprinde de pământ de parcă ai fi învăluit în praf magic. S-au jucat apoi, și Petru, și Una, cu câteva baloane colorate care au primit – cum altfel? – nume: Fetița Apei, Băiețelul Luminii, Fetița-Tuturor-Lucrurilor-Mov. Au țopăit pe pat să vadă dacă-și iau zborul (copiii adevărați, nu baloanele).

Au fost momente în care nici nu mă puteam auzi gândind de atâta hărmălaie și-atunci am ieșit binișor din cameră și mi-am mai turnat o ceașcă de cafea. Bine-am făcut, pentru că atunci mi-am amintit de ”du-mă, fericire-n sus” și de Chagall.

La amiază

Cât a dormit Petru, i-am pregătit repede Unei un puzzle simplu, care să-i aducă sub ochi un tablou care mie mi-e atât, atât de drag – ”La Promenade”. Am pus un zar lângă cele șase piese iar Una a lipit pe o planșă fragmentele în ordinea hotărâtă de zar. Am tras de timp, și-am provocat-o să se uite atent pe fiecare bucățică de hârtie, și-am încercat să ghicim ce-or fi însemnând culorile rupte din contextul imaginii finale.

 

 

Am privit apoi tabloul întreg. Iar încântarea Unei m-a încălzit și pe mine. Ne-am mirat împreună de faptul că cele două personaje par uriași într-o lume de pitici, că ea e ușoară, ușoară ca un zmeu pe care el l-a înălțat sus de tot, că așa ceva nu e posibil, fiindcă forța gravitațională e una pentru toată lumea – de, Una are o minte mai practică decât a mea!

 

Am închipuit povești despre tablou. A fost odată ca niciodată o fată care era fericită, fericită, fericită. Într-o zi s-a dus pe câmpie, a cules flori și s-a așezat să-și împletească o coroniță etc. etc. A fost odată ca niciodată un prinț singur etc. etc. Mi-ar fi plăcut să pot scrie undeva tot ce povestește Una năvalnic, dar nu-i vreme pentru așa ceva - vorbește atât de repede, iar la un moment dat poveștile o iau cu totul razna, episoadele se complică apoi se rezolvă într-o clipită. Sunt povești de-o clipă, asta sunt.

Apoi am pus muzică, încetișor….

 

… și am amestecat și noi culori. Una n-a vrut să-și murdărească mâinile, așa că am pus într-o punguță culorile lui Chagall și-am lăsat-o pe Una să se joace. Apoi a pictat ce-a vrut, cu pensule și pe hârtie, cum îi șade bine unei fetițe comme il faut.

Seara

            Am răsfoit albume. E atâta zbor în pânzele lui Chagall iar Una a ochit, fără greș, luna plină-deplină.