De ceva vreme îi cânt sau îi
vorbesc lui Petru în franceză. N-am fost așa de consecventă pe cât mi-aș fi
dorit, pentru că trec greu de la româna care-mi e, normal, atât de familiară,
la franceza pe care n-o mai împart cu nimeni din jurul meu.
S-a întâmplat însă ca și lui Petru să-i placă Picoti-urile, niște reviste tare
simpatice pe care le-am descoperit și folosit mult pe vremea Unei. Dintre toate
cărțile noastre, cred că acestea sunt, ca impact vizual, singurele cu adevărat
bebelușești – imagini simple și clare, puține culori pe pagină. Textul e scurt
și muzical, un soi pe proză rimată și ritmată, numai bună pentru urechi de
începători într-ale francezei.
Citim zilnic revistele astea, Petru are deja câteva
cărticele preferate pe care le tot aduce la răsfoit. N-are niciodată răbdare să
citim toată revista – sunt anumite secvențe care-l atrag și numai pe acelea le
reluăm, de oricâte ori e nevoie. Participă și el la povestitul imaginilor – cu gesturi,
cu câte-un ”da” sau un ”nu” apăsat ca răspuns la întrebările mele, cel mai
adesea formulate în limba română.
Ieri însă s-a întâmplat că Petru mi-a arătat où est la tête
(unde e capul). Întrebam mai mult în joacă, așa cum fac de obicei, fără să
aștept răspuns, iar el mi-a arătat unde-i e capul. Am și eu tête? Am, mi-a
arătat! Are și păpușa tête? Are, uite! Dar iepurele? Dar Una? Da, de două ori
da. Deci înțelege! Iar acum a vrut să-mi și arate că știe.
Așa încât îmi
propun, de acum, să lungim reprizele astea de citit în franceză, o să strecurăm
franceza și în jocurile noastre. Una mi-a dat o idee grozavă: Petru ține mult
la un iepure alb de pluș – o să-l facem pe iepurele acela să vorbească numai în
franceză, pentru că de la cineva drag ții minte mai multe lucruri noi. Iar eu
ascult întotdeauna de Una! J
