Călătorie printre ierburi și lumină

sursa imaginii

 

          Mi-a plăcut din clipa în care am citit titlul. Așa o văd pe Una, călătoare printre ierburi, aureolată de lumină și de șuvițele moi de păr blonduț, imposibil de domolit în codițe, mereu împrăștiate pe frunte și pe obraji. Și ați văzut cum niciodată părul nu-i deranjează pe cei mici, cât le place vântul în plete și cum numai noi, cei învechiți în rele, strigăm mereu dă-ți părul din ochi, iar ți s-a desprins agrafa?

Cartea, scrisă de Iulia Iordan și apărută de curând la editura Cartea Copiilor, e exact așa cum am presimțit: o poveste minunat și firesc spusă despre lumea verde și vie din jur. Luli, însoțită de cățelul ei, Norocel cel norocos, ne plimbă până la marginea pădurii și înapoi acasă, culegând mereu flori și buruieni de leac, amintind poezii de demult, rețete și jocuri pe care le-am recunoscut, pe alocuri, și eu. Am copilărit la țară, la bunici, aproape în felul descris de Luli – pădurea se vedea din grădină, plecam și veneam nestingherită, pătlagina – știau toți copiii din sat, e bună pe julituri, de urzică te ferești…

Ascunsesem cartea pentru ca Una s-o primească de Moș Nicolae. A găsit-o mai devreme, am citit-o deja de câteva ori.

Ce i-a plăcut cel mai mult Unei? Că Luli e fetiță, la fel ca ea. Că Luli are un prieten cățel. Că e plin de planșe botanice minunat desenate. Că ne dă atâtea idei de jocuri noi pe care să le încercăm. Că ne face poftă de plimbare pe afară și poftă de căutat alte și alte cărți. Că e o carte pe care poți s-o citești pe sărite, o pagină de ici, o pagină de acolo, căutând numai imaginile în care apare Norocel, sau numai poveștile despre flori galbene, sau numai paginile pe care scrie Luli.

E o carte care invită la joc, la căutare, care provoacă descoperiri în lanț. Ce mi-a plăcut mie? Că e o carte senină. N-aș ști cum altfel s-o descriu: Luli spune povestea unei lumi așezate, senine, frumoase în deplina ei simplitate.

De fapt, cred că aceasta e una dintre cărțile acelea puține și speciale despre care îți amintești și când crești mare. Le memorezi în copilărie, te umpli de farmecul lor, apoi crești, te lași copleșit de alte întâmplări și timpul trece. Dar de cărțile astea îți amintești chiar dacă le uiți. E destul o frază, un colț de pagină și simți cum totul se limpezește și-ți revine în minte. Ții minte fiecare detaliu, redescoperi cu încântare fraze întregi și fiecare relectură e ca o întoarcere acasă, într-o casă cu toate ferestrele deschise spre soare și spre joc.

Lupii III. Vertebrat, mamifer, carnivor

            N-am mai scris în ultima vreme pentru că au fost multe de făcut, multe de vorbit. Stăm seara până târziu să vorbim despre lupi, pentru că atunci adoarme Petru și avem răgazul să întindem materialele, jucăriile în jurul nostru fără ca nimeni să ne tulbure. Drept e că și trezirile de dimineața sunt mai complicate acum, dar atunci e momentul să ne dea Petru o mână de ajutor prețioasă. Încerc acum să recapitulez și să pun aici toate materialele pe care le-am mai folosit, în speranța că vor mai folosi cuiva, la un moment dat.

 De vorbit, am vorbit mult și-am citit cam tot ce-am putut găsi. Am discutat despre lup ca vertebrat, mamifer și carnivor.

Vertebrat

Vertebratele le-am definit ca animale care au coloană vertebrală. Termenul era nou pentru Una dar l-a reținut ușor pentru i-a plăcut să urmărească cu degetele, pe spatele meu, conturul coloanei vertebrale. Am gâdilit-o și eu pe ea și noi amândouă pe Petru și-am descoperit că avem, cu toții, coloana vertebrală la locul ei. J

Pentru că vertebratele prezintă ca trăsătură specifică simetria bilaterală, ne-am jucat un pic și cu ideea asta. Întâi am observat: figurina în formă de lup (Una a descoperit că, de fapt, e lupoaică!), imaginea unui lup. Apoi ne-am jucat: am desenat silueta unui om (de turtă dulce) și-am pliat-o în două, am folosit-o ca să amestecăm culorile și să ne bucurăm de câtă frumusețe neașteptată poate ieși la iveală în felul acesta.

Am montat un puzzle 3D din lemn pe care îl cumpăraserăm prin primăvară de la tarabele de presă dar ni s-a părut atunci prea dificil pentru Una. A fost și acum prea dificil, nu numai pentru Una, și noi ne-am prins urechile încercând să citim diagrama. Ne-a scurtat Petru suferința și-a distrus totul! Înainte însă a putut Una să observe cum se dispun simetric oasele scheletului, deci nicio tragedie ireparabilă nu s-a produs!

Una reține ușor ceea ce aude dar am vrut să dublez și cu ceva vizual tot procesul acesta de asimilare de informații. I-am pregătit două planșe (1 și 2) pe care am sintetizat informații despre lup (nimic original, sunt date culese pe peste tot). Le-am printat, am decupat imaginea și casetele cu informații iar Una a lipit tot pe coli albastre de hârtie cartonată. I-am citit eu ce scria pe fiecare bucățică de hârtie, ea doar a ales unde să așeze totul și a tras săgeți spre imaginea din centrul planșei.

Mamifer

            Lupul e, desigur, un mamifer. I-am explicat Unei ce înseamnă asta – lupoaica naște pui (4 până la 6 pui, de obicei) pe care îi hrănește vreme de 6 săptămâni cu laptele ei. Am întrebat-o dacă știe viețuitoare care vin pe lume altfel și a amintit ușor de păsări. A priceput deci despre ce-i vorba. Am dus discuția mai departe și-am vorbit despre faptul că haita e de fapt o familie adunată în jurul perechii dominante, formată din masculul alfa, lupul cel mai puternic din haită și femela alfa. Puii lor rămân în haită vreme destulă cât să se maturizeze și să învețe, prin observarea adulților și prin joacă, tehnici de vânătoare și de supraviețuire.

Am printat, de la ”Montessori for Everyone”, o planșă a lumii vii (Natural World Chart) și am folosit cărțile de joc de la Gama ca să separăm mamiferele de celelalte vertebrate. N-a avut chef Una să treacă prin toate cărțile de joc, dar cred că și așa, scopul a fost atins.

Carnivor

            Carnivor, erbivor, omnivor – niciun mister aici, erau lămurite lucrurile dintr-o discuție mai veche despre dinozauri. Am povestit însă că lupul e carnivor, că dentiția și întreg comportamentul lui e adaptat în sensul acesta. Am amintit că se hrănește, la nevoie, cu orice, că e un vânător redutabil dar și un necrofag cu rol determinant în păstrarea echilibrului ecologic al ecosistemului. Din păcate însă, din vânător, lupul a ajuns vânat: arealul lui s-a restrâns considerabil și acum e socotit specie protejată.

Sinteza

            Am pregătit și pentru lupi o mapă la fel cum am făcut pentru ciuperci. Materialul e aici: și de astă dată am decupat imaginile și textul și le-a lipit apoi Una pe coli cartonate, timp în care am citit, am discutat, ne-am ciondănit, ne-am împăcat. J

            Ne-am certat din cauza unui… pârș. Dar despre pârș, despre cardurile Montessori pe care le-am făcut din cauza lui, despre jocul pe care l-am organizat după aceea, un pic mai încolo! Astăzi, Una face la grădiniță o prezentare despre daci și despre steagul lor. A, și v-am spus că a fost cerută în căsătorie? Și că a acceptat? Cred c-am uitat esențialul!

5 minute pe zi. Poveste cu început dat

Una, tu știi povestea cu domnița îmblânzită de lup? Nu? Vrei să-ți spun cum începe? Stai să văd dacă-mi amintesc. Dar tu o să mă ajuți s-o spun, bine? Începe cu ”a fost odată ca niciodată”! J Și după aceea?...  Cred că așa era: a fost odată ca niciodată o domniță mai aprigă decât un războinic. Șapte țări de-ai fi cutreierat, n-ai fi găsit un arcaș mai iscusit (adică mai priceput, Una) sau călăreț mai vijelios.

Într-o zi… ce crezi că s-a întâmplat în ziua aceea?

5 minute pe zi. Un joc

            Un joc de colaborare, unul dintre puținele pe care le știu, de altfel. Se poate juca în doi, în trei, în oricâți vrei. Noi am pregătit trei puzzle-uri, pentru fiecare jucător câte unul. Imaginile pe care le-am ales noi au fost, nicio surpriză, cu lupi – capul impresionant al unui lup care privește drept în față, o lupoaică și puii ei, o haită de lupi. (Dacă vă faceți timp să mergeți pe link, o să găsiți, în jocul paginii, galerii întregi cu imagini absolut uluitoare, eu răsfoiesc și tot răsfoiesc și nu mă mai satur.) Am tăiat puzzle-urile și-am amestecat piesele, apoi le-am împărțit în mod egal la trei.

            Fiecare jucător a primit un plic în care se găsea imaginea de control (cea de pe puzzle, dar micșorată) și piesele pe care urma să le folosească.

            Primele câteva minute au fost de joc solitar. Ne-am sortat fiecare piesele, am încercat să le potrivim la locul lor și-am separat piesele cu care nu aveam ce face. (Pentru copii mai mici, cred că se și pot marca pe verso piesele pentru ca selecția să se facă mai ușor.)

            Partea a doua a jocului e cea de colaborare. În sensul acelor de ceasornic, fiecare jucător dă mai departe câte o piesă care folosește partenerilor de joc. Regula de aur e cea a tăcerii: nimeni nu are voie să spună nimic, să ceară sau să ofere piese, fiecare jucător poate doar să observe ritmul în care lucrează ceilalți și să încerce să-i ajute în mod cât mai eficient.

            Jocul se încheie atunci când toți jucătorii și-au reconstituit puzzle-urile.

            A putut Una să tacă? Nu! Drept e că nici nu mă așteptam! J Am stabilit însă că putem discuta despre lupi în general, nu și despre puzzle-urile noastre și atunci totul a fost bine.

            Dacă mai cunoașteți și alte jocuri bazate pe colaborare, tare m-aș bucura să ne povestiți despre ele! Cu ce ne mai jucăm azi?

 

 

Lupii II. Chemarea sălbăticiei

            Nu, nu ne mutăm în pădure! Să spunem însă că  încercăm să încolțim subiectul favorit al Unei, lupii.

            Una n-a mers vineri la grădiniță. Ziua noastră a început așa:

            Ideea am găsit-o pe rafturile celor de la Counting Coconuts și mi-a plăcut pentru simplitatea ei: un puzzle nepretențios, un zar. Piesele se așază pe planșă în ordinea hotărâtă de zar. Cu un lucru simplu poți să faci orice dorești. Noi am mai folosit procedeul acesta și prin vară, când am discutat despre insecte, sau de curând, când a venit vorba despre părțile unei plante.

            De astă dată, i-am pregătit Unei imaginea unui lup, iarna. Sigur că nu e o problemă să compună un puzzle din șase piese, dar i-a plăcut să folosească zarul și să discutăm despre lupi. Despre faptul că sunt mamifere mari, carnivore, despre locul unde trăiesc, despre blana lor care-și schimbă culoarea în funcție de anotimp și despre proverbul cu lupul care-și schimbă părul, dar năravul ba. Generalitățile…

            Am mers apoi la Muzeul de Științe Naturale. Una a mai fost acolo, e chiar într-un parc și-n timpul verii ne e foarte ușor să intrăm și la muzeu. Una cunoștea dioramele. Pază însă, figurina cu care se joacă mult Una, era acolo pentru prima oară și-a fost un moment extraordinar acela în care s-a întâlnit cu haita lui. Au urlat a salut și și-au povestit câte-n lună și în stele.

Ne-am uitat la lupii expuși și-am încercat să strecor, în discuție, cât mai multă informație. Ne-am uitat la felul în care a fost reconstituit habitatul lor, ne-am dus la cel al căprioarelor, la cerbi și la ciute și ni i-am imaginat pe toți în pădure, în același scenariu – căprioara cu urechile ciulite a simțit, de fapt, apropierea lupului și e gata s-o ia la fugă, lupul acesta adulmecă prada și se furișează mai aproape.

Mă gândeam că Una va fi revoltată că lupul vânează, mi-o și închipuiam servindu-i o friptură adusă de acasă numai ca să lase căprioarele în pace. Ei bine, nu – copila a priceput că lupul nu e rău, la fel cum nici bun nu e; e pur și simplu un animal care vânează pentru supraviețuire și am răsuflat ușurată că a înțeles și Una legea asta aspră a sălbăticiei.

Întoarse acasă, ne-am uitat la un film scurt care-a completat vizita la muzeu.

            În câteva zile, Una a crescut mult în mintea mea. De fapt, a crescut în cele câteva ore când ne-am plimbat singure prin oraș. Una e fetiță mare, nu mai e copilașul pe care îl scoți la plimbare, e fetița cu care te plimbi. Una cotrobăie pricepută prin rafturile magazinelor cu mărunțișuri, turuie fără oprire, își bea veselă ciocolata fierbinte și-și strecoară mâna rece în buzunarul tău, ca să se încălzească. Ține pasul cu tine pe străduțe, se oprește brusc să culeagă nu știu ce frunză, croiește povești făăără sfârșit din orice.

Lupii I. Încălzirea

Ce face Una

            Una se joacă. Figurina de care pomeneam se numește Pază, e cel mai bun prieten al unei zâne. În nopțile reci de noiembrie, lupul și zâna dorm cuibăriți unul lângă celălalt, ca să se încălzească. Pază șchiopătează de când a luptat, de unul singur, să-și apere familia împotriva unor haite de dușmani. Lupul Unei e deci bun, curajos, un erou.

            Am lăsat la îndemână marionetele, niște păpuși care se pun pe mână, de fapt, și-am refăcut povestea Scufuței Roșii, plus alte scenarii pe care le improvizăm din mers.

            Aseară am scos din raft o carte din copilăria mea și-am citit numai povestioarele cu lupi. Una îl ținea pe Pază strâns în mânuță – mai caută, mami, poate e și una cu un lup bun, înțelept. N-a fost, dar presimt că o să scriem noi, o să punem foița între coperte și-o să-i explic fetiței mele că nicio carte nu e de tot gata, că scriem și noi, în mintea noastră, printre golurile din pagini, poveștile noastre.

Ce fac eu

Caut. Citesc. Mă minunez de câte nu știu. Mă minunez de cât de frumos le leagă întâmplarea pe toate. Cum aș fi putut eu face legătura între lupi și Sfântul Andrei, dacă aș fi planificat la rece activitățile Unei? N-aș fi putut. Avem enciclopedii despre greci, romani, vikingi etc. dar n-avem nimic despre daci. Ce să fac, să scriu eu acum povestea dacilor pe înțelesul Unei? Încă o cărțulie ad usum Delphini? Să vedem…

 

Mâine, Una merge la grădiniță. Avem atâtea de făcut!

5 minute pe zi. Surpriza

           Bilețele puține, pe care să le citească singurică. Pe primul l-am lipit pe ușa de la intrare, l-a găsit când a venit de la grădiniță. Instrucțiuni scurte, un pic imprecise, ca să prelungească jocul, căutarea, râsul:

”Caută în papucul drept al mamei!”

            ”Un urs blând vrea să-ți spună ceva!”

”Ce e ascuns după ușă?”

 

După ușă a găsit surpriza!

 

 

Ciuperci V. Încheiere

Ciuperci. Scurtă bibliografie

Ciuperci I. Încălzirea

Ciuperci II. Pălărie-ntr-un picior

Ciuperci III. Ciclul evolutiv al ciupercii

Ciuperci IV. Tipuri de ciuperci

            Cred că toată lumea s-a săturat de ciupercile noastre, m-am gândit oricum de două ori dacă merită sau nu să postez textul de azi. Dar pentru că vreau ca lucrurile să se încheie rotund, iată. Se stinge și la noi febra ciupercilor. Semnalul l-a dat Una, într-o seară, când mi-a susurat în ureche: ”Mami, ia recapitulează-mi tu tot ce știu eu despre ciuperci!”

I-am recapitulat, i-am făcut apoi și-un material pe care să-l construiască ea în chip de trecere în revistă a ultimelor noastre săptămâni. Ideea am găsit-o aici, cu aplicație la geografie. Dar cred că procedeul se poate transfera cu succes la multe alte lucruri pe care le învață structurat copiii noștri.

A rezultat un soi de mapă pe care Una o poate răsfoi ușor singură, de aceea am și preferat un format mai mic decât A4. Fotografiile le-am găsit cu Google, textul e un rezumat nepretențios a ceea ce am tot discutat. M-am jucat un pic și cu fontul folosit, fiecare paragraf  e diferit de celelalte pentru că am încercat s-o provoc pe Una să citească și altceva decât veșnicul Times New Roman. Dacă textul că e de folos, îl găsiți aici.

Am ordonat apoi toate fișele ei de lucru. De la grădiniță, Una e obișnuită cu ele, le mai cere și acasă când și când. De obicei i le desenez eu, îi plac mai mult așa. Când am timp, îi mai meșteresc unele pe calculator. I le las pe rând pe masă sau îi prind câteva pe ușa frigiderului, ca să le găsească dimineața sau atunci când vine de la grădiniță. Una alege dacă/ce să lucreze – de obicei, primele rezolvate sunt fișele cele mai colorate.

Le-am grupat frumos – paginile colorate de ea și desenele împreună, scris-citit într-o secțiune, jocurile matematice în alta. A fost și Una uimită ce multe s-au adunat, s-a și mirat că avem mai multă matematică. Ce-am vrut (eu) să acoperim:

·         număratul până la 10, crescător și descrescător;

·         numere pare și impare până la 10;

·         număratul până la 20;

·         numere mai mari/mai mici decât x;

·         număratul din 10 în 10 până la 100;

·         fracții (până la cincimi, inclusiv);

·         operații matematice simple (adunări, scăderi).

Am strâns totul, am golit panoul pe care-și afișează Una planșele. O luăm de la capăt!

Ziua lui Pippi

          Sâmbătă am sărbătorit-o pe Pippi. Primul volum așa se termină, cu un capitol extraordinar în care e povestită petrecerea din Căsuța Villekulla. Pippi cea neșcolită stă toată noaptea trează ca să scrie cu mâna ei invitațiile, copiii se pregătesc emoționați pentru eveniment. Singuri în casa mare, fără părinți sau animatoare care să le spună când, cât și cum să se distreze, ei știu cum trebuie să decurgă totul – ”domnii” le conduc pe ”doamne” la masă, se mănâncă prăjituri cu forme ciudate, se bea ciocolată caldă cu frișcă.

N-am avut un pod cu stafii să explorăm, dar am avut ciocolată fierbinte și frișcă, și biscuiți pe post de prăjituri. Una și-a pus ciorapi cu dungi și tricoul grozav pe care ni l-a dăruit, astă-vară, Picturici. (Picturici are degete magice și-un suflet încălzit de doi prunci minunați, așa încât sigur o să vreți să vedeți și alte minunății ieșite din mâinile ei.)

 

 

Și noi am primit cadouri de ziua lui Pippi – Una un lup gri, eu și Petru o cutie maaare în care a îndesat Una jucării din casă. Așa am ajuns să discutăm despre cadouri – o discuție care a început trist și s-a terminat senin. Prețul seninătății a fost prima scrisoare pe care i-am scris-o vreodată Moșului. Una a stat lipita de mine de la început până la sfârșit, aproape fără să respire:

Dragă Moș Crăciun,

Mă mai ții minte? Da? Știu, am crescut, am doi prunci minunați acum dar sigur îi cunoști și pe ei. Știi că Una mea crede în zâne, deși nu le-a văzut niciodată. Spune că nu mai crede în Moș Crăciun, pentru că a văzut o mulțime de moși mărunți, neinspirați, oameni obișnuiți care-ți poartă costumul și-ți fac de ocară numele.

Eu cred că Una crede în Moș Crăciun, adică în bucuria de a dărui. Dar e tare tristă acum, și eu sunt tristă lângă ea fiindcă trăim vremuri ciudate... Adulți lipsiți de imaginație le spun copiilor că se pot bucura de Craciun și de daruri numai dacă îndeplinesc anumite condiții: numai dacă-s exemplar de cunimți, numai dacă mănâncă tot, numai dacă dorm la prânz, numai..., și numai... și numai, și lista e luuuungă tare. Prea lungă ca s-o scriu aici. Nu-i așa că-o o prostie?! Cine-a mai pomenit cadouri condiționate?! Uite, mie nu mi-a întins nimeni un buchet de flori spunându-mi: ”Ți le ofer din toată inima, dar numai dacă îmi spune mama ta că ai spălat vasele toată săptămâna! Da?”

Dar vezi, asta li se întâmplă copiilor an de an, și mulți dintre ei ajung să simtă că nu merită să se bucure de Crăciun, că nu-s destul de buni ca să merite ceva frumos.

Așa încât, dragă Moș Crăciun, te rugăm ca anul acesta să fii de partea copiilor și să nu le mai aduci decât daruri de drag, nu daruri condiționate. Nu-i mai ajuta pe adulții lipsiți de imaginație să semene tristețe și îndoială în sufletul copiilor!

                                                                                 Cu drag,

                                                                             Andru și Una

Aventurile lui Arik

            Tentația de a-i citi Unei cărțile copilăriei mele a fost mereu mare. Am vrut s-o împrietenesc cu Arpagic, cu Habarnam, cu Dora-Minodora și Luna-Betiluna de parcă aș fi vrut s-o împrietenesc, peste timp, cu copilul care-am fost. În același timp însă, dreptul de a avea cărțile propriei ei copilării mi se pare mai important.

Așa a ajuns în casa noastră Arik, un anti-erou simpatic și țepos. Astă-vară am citit cu Una ”Aventurile lui Arik” semnate de Ioana Nicolaie, ilustrate de Mihail Marian și publicate de editura Corint Junior în 2008. E vorba despre o carte cu puzzle, un basm modern în care vechiul și noul fac casă bună: eroii își primesc mesajele pe ecrane magice pe care fac clic, însă zestrea prințeselor e formată tot din bijuteriile cunoscute – un inel, doi cercei, o brățară, iar toată aventura se termină, așa cum ne-am aștepta, cu o nuntă.

”Arik e mic și cu botic/ Și are țepi și-n ochi mărgele”, e blajin, casnic și sperios și tocmai lui îi vorbește, dintr-un ecran magic, Domnul Timp, vestindu-i că fraților lui li s-a pierdut urma în țara Viespilor de Fum. Micul Arik trebuie deci să părăsească universul familiar al curții sale și să pornească într-o călătorie căreia, deși e vorba de-un arici, nu-i putem spune decât inițiatică.

Întâlnirea cu șoricelul Nasuri Cârne e memorabilă: înspăimântat de-un foșnet din tufișuri, Arik aleargă să se ascundă într-o scorbură, cade pe burtă într-un stup de albine, aleargă să se salveze și leșină, ”murdar și tremurând”, după un dâmb. Încă amețit, îl zărește aplecat deasupra-i pe cel ce-i va deveni tovarăș de drum. Prima lor conversație pare un ritual cavaleresc rescris în registru parodic. Fiecare se prezintă:

”Eu sunt Arik, mestec salată,

Sunt indignat de ce îmi spui

Eu șoareci n-am vânat vreodată

Și cred că-n toate sunt un domn!

Nu te-aș atinge nici în somn!

Tu ce-ți închipui, Față-Lată?”

”Sunt Nasuri-Cârne. Mă mândresc

Că știu să cânt la frunze, flori.

Cu dinții ăștia tot cioplesc

Un fluier ce să dea fiori...

Căci mare-artist mă socotesc!

Mă lupt cu păpădii înguste,

Le modelez atent tulpina,

Concerte dau cu foarte fina

Și augusta mea făptură,

Ronț, ronț, țin flautul în gură

Și-aplauzele vin în val

Și-s aclamat fără măsură...

Nu mint, Arik, eu n-am egal!”

Și Nasuri Cârne are o misiune, primită de la Prințesa Florii de Cireș – trebuie să dea de urma bijuteriilor ei furate. Acela care le-ar aduna pe toate la un loc, ar putea-o lua de soție iar Prințesa tremură la gândul că Viespile de Fum pun la cale răpirea ei...

Astfel începe o aventură care-i poartă pe cei doi prin Ciocolateria lui Moș Cârț, prin cotloanele complicate ale palatului Viespilor de Fum, unde Arik își regăsește frații (”Cu ochii-n lacrimi, micu-Arik/ Buimac și bucuros deodată/ Lacătele rupse: Înc-un pic/ Și-o să mâncăm toți ciocolată...”) și de unde sunt salvați de însuși Domnul Timp. Arik e ridicat la rangul de Voinic și, desigur, se căsătorește cu Stăpâna Florii de Cireș.

Ce i-a plăcut Unei? Ritmul susținut al poveștii, succesiunea rapidă de întâmplări și evenimente. Cu Arik n-ai timp să-ți tragi sufletul, ești aruncat dintr-un episod în altul însă finalul e tihnit, fericit, ca o albie care adună și liniștește toate apele poveștii.

I-au plăcut personajele – Arik, eroul cel stângaci, fricos dar atât de simpatic, Moș Cârț – Marele Maestru al Ciocolatei, Stăpâna Florii de Cireș, Nasuri Cârne, tăunul Zum, Viespile de Fum. Dintre toate, sigur că Stăpâna Florii de Cireș i-a fost cea mai dragă, doar ea poartă bijuteriile, însă și Arik i-a vorbit pe limba ei. I-a vorbit despre vulnerabilitate, despre ce înseamnă să fii cu adevărat curajos – să-ți fie teamă, dar să reușești să-ți învingi teama și să faci ce trebuie. În felul ei, și Una e un mic Arik și a-l vedea pe Arik ridicat la rangul de Voinic a fost un soi de validare a propriei ei firi.

Să vedem... ce i-a mai plăcut? Ciocolata, abundența de dulciuri! Să cazi, precum Arik, într-o lume de ciocolată, să termini cartea într-o cofetărie... ah, dulce deliciu!

I-a plăcut puzzle-ul care însoțește cartea – am încercat eu să-l reconstitui pentru poză, dar nu mi-au mai ieșit piesele la numărătoare.

 

Așadar, dacă aveți în jur cititori pasionați de poezie, pe care nu-i sperie o carte ceva mai sofisticată stilistic și lexical, ”Aventurile lui Arik” ar putea fi o alegere bună.

Lupii. Scurtă bibliografie

          Spuneam mai demult că nu-i propun Unei teme de cercetare, ea însă nu se sfiește să mi le impună. De astă dată sunt lupii. N-ar trebui să mă mire. De când o știu, Una organizează totul în familii. O ciupercuță mai mare și una mai mică sunt sigur mama și puiul, un copac mai înalt înconjurat de alții mai scunzi sunt o familie adunată în jurul unui tată impunător, jucăriile ei se inrudesc așa de complicat încât mai bine nu intru în detalii.

            Așadar, de lupi o să ne ocupăm de acum înainte. (O să tot completez lista de mai jos pe măsură ce găsesc materiale interesante.

• un lup de ținut acasă (pe acesta l-am cumpărat deja, caut un moment bun să-l scot la iveală);
• pagini de colorat, Una e pasionată de colorat în ultima vreme;
• o scurtă introducere;
• un documentar BBC;
• Peter and the Wolf; o abordare Montessori aici, la ”Living Montessori Now” cu trimiteri spre nenumărate alte resurse;
• origami, și mai mult origami;
• Kipling și a sa ”Carte a junglei”.

Nu știu încă dacă vom reuși să ne apropiem de  lupii de prin basmele tradiționale, dar un lucru mă va lămuri dacă Una pricepe ceva din tot ce-o să discutăm despre lupi: dacă, la un moment dat, se va întreba de ce figurina noastră e singură și va cere o haită întreagă.

V-aș rămâne recunoscătoare pentru orice idei, resurse, materiale pe care ni le-ați putea împărtăși, lista noastră e încă destul de subțirică. Așadar, dacă lupii vă fac să vă simțiți puternici și inspirați, nu ezitați să ne lăsați o vorbă la comentarii!

Ciuperci IV. Tipuri de ciuperci

         Una și-a dorit tare mult să umple, în toamna asta, un coș cu ciuperci culese de ea. Interesul ei pentru ciuperci ne-a tot purtat prin pădurile din apropiere. N-am fi avut neapărată nevoie de-un pretext ca să ieșim dintre betoane, ne place liniștea dintre copaci, dar acum aveam și-o misiune. Cred însă că ciupercile s-au ascuns adânc în păduri... Ne-au găsit buburuze, am ascultat și-am urmărit păsări în zbor, am ascultat foșnetul încremenit al frunzelor și ne-am umplut cămările sufletului cu miros de frunze uscate și de pământ. Ciuperci n-am găsit. A desenat Una câteva, ca să nu ne întoarcem acasă cu mâinile goale.

 

 

            Am vorbit mult și-am citit despre ciuperci, dar rămân cu tristețea unui ne-gata, a unui ne-făcut. Am pus la bătaie câteva imagini cu ciuperci otrăvitoare și neotrăvitoare pe care, dacă le doriți, le puteți descărca de aici. Printate în dublu exemplar, pot fi folosite ca ”3 parts cards”.

N-am inclus o imagine pentru ciupercile cu cultură pentru că pe acelea le găsim ușor peste tot, Una le cunoaște bine. Crăițele (sau bureții domnești) nu cresc în zona noastră, ci în zone cu clima mai caldă, mediteraneană, în păduri de foioase, mai ales în preajma castanilor și a stejarilor. Le-am inclus în material pentru că-s tare frumoase și tare interesante. Numele crăiței i-a atras imediat atenția Unei – o Amanita comestibililă (și încă tare gustoasă!) a mai îndulcit dezamăgirea ei că frumoasele Amanita muscaria sunt otrăvitoare. Când sunt foarte tinere, crăițele  seamănă, din cauza vălului alb, cu niște oușoare din care se dezvoltă, apoi, exemplarele mature.

Scurta noastră bibliografie despre ciuperci s-a mai lungit nițel. Pornind de aici am plecat spre diverse alte pagini doldora de informații. Mai ales aici  am găsit eu materiale din care am mai selectat câte ceva pentru Una. Descrieri ale diverselor specii de ciuperci, fotografii și o colecție frumoasă de filmulețe am găsit aici , informații sintetic expuse am mai citit aici .

            Mai discutaserăm, din mers, despre faptul că ciupercile apar în nenumărate forme – unele unicelulare (organisme simple de tot, formate dintr-o singură celulă, atât de mici încât nu le-am putea vedea cu ochiul liber – așa i-am explicat Unei termenul), altele pluricelulare (precum ciupercile cu pălărie, organisme mai complexe, de dimensiuni adesea impresionante și care sunt formate din mai multe celule).

            Acum am separat ciupercile otrăvitoare de cele neotrăvitoare și-am tot insistat pe cât e de important să le cunoaștem bine pe cele pe care le culegem pentru a le găti acasă. Am vorbit despre ce e o otravă, o toxină, despre cum îți afectează organismul și despre modurile diferite în care gătim ciupercile comestibile.

            Încet, încet, cred că aventura noastră ciupercărească începe să se apropie de final. Una mi-a dat deja o temă nouă de documentare și-mi place rău de tot!

5 minute pe zi. Prin labirint

5 minute pe zi te poți juca pasionant cu un labirint. Sau doua. Sau trei. Hai, 7! :)) Aici șade Dedal, un click și vă deschide. Printez, adaug o ciupercuță ici, o zână colo et voila!

5 minute (mai lungi). Jocuri și jucării

            Am improvizat un joc pentru Una. Acesta:

Am scris pe câteva ciupercuțe numerele de la 10 la 20, pentru că pe acestea am vrut să le exersăm mai atent. Ciupercuțele cresc în pădurea verde (o jachetă de-ale mele). Ca să le putem culege, am folosit bucățele de hârtie pe care sunt notate calcule simple. Fiecare jucător trage pe rând câte-un bilețel, face adunarea sau scăderea și-și adjudecă ciupercuța pe care se găsește rezultatul.

Aceleași ciupercuțe au fost, cu altă ocazie, împrăștiate pe o foaie mare, albă.

 

 

Una a trasat (cu roz!) drumul zânelor de la o ciupercuță la alta, de la 10 la 20, în ordine crescătoare. Un elf mititel a supravegheat întreaga operațiune.

 

 

Annika, Una și Pippi

           Recitim – a câta oară?! – Pippi Șosețica. Trei volume pe care le iau amarâtă în mână – sunt mititele, cu hârtie urâtă și ilustrații meschine, dar sunt singurele ediții pe care le-am găsit. Însă le citesc bucuroasă, personajul e așa de viu, textul se desface în urechile Unei în foițe subțiri de sens întocmai ca aluatul franțuzesc bine frământat.

            Cu Pippi Șosețica, Una are o relație extrem de tensionată. O place pentru că Pippi e eroina – cum să-i reziști unei eroine?! Pippi e un justițiar cu codițe. Pippi face cadouri extravagante în modurile cele mai delicate cu putință. Pippi a inventat jocul de-a Descoperilă. Pippi gătește și doarme cu picioarele pe pernă. Am spus că Pippi gătește?

            În același timp însă, Pippi zguduie din temelii nevoia Unei de scenarii clare și previzibile, respectul ei puternic pentru autoritate, ordine, bună-creștere. De ce nu merge Pippi împreună cu polițiștii la casa de copii?! De ce nu șade cuminte în scaunul ei să privească spectacolul de circ fără să intervină?! De ce trebuie să intre în arenă?! De ce desenează pe podea când toți școlarii știu că trebuie să-ți ajungă foaia de hârtie?!

            Și pentru că Una nu prea știe ce să facă cu toate întrebările astea, s-a reîntors la o strategie mai veche de-ale ei – jocul de rol. Se joacă acum, cât e ziulica de lungă, de-a Annika, Tommy și Pippi. În ordinea aceasta, deloc întâmplătoare. Annika e eroina ei – Annika, fetița cuminte, cu rochița mereu curată, Annika cea care are nevoie de încurajările celorlalți ca să coboare în scorbura adâncă din copac, Annika cea blândă, Annika cea care nu inițiază niciodată trăsnăi dar care, participând la ele, descoperă că niciodată nu s-a distrat mai bine.

            Una face din Annika personajul ei principal.