Unde-o fi dragonul?

           E final de an și mulți dintre noi numărăm: numărăm cât a mai rămas din 2013, ne numărăm bucuriile, împlinirile și cărțile citite. Numărăm locurile în care am fost sau în care am visat să mergem, prietenii pe care i-am avut aproape și pe aceia cărora le ducem dorul. Sarmalele din oala de lut. Nu glumesc, bunica mea le număra întotdeauna…

 

            Așa că ce poate fi mai potrivit pentru acest moment al anului decât o carte de numărat? Unde-o fi dragonul? e un volum tare, tare frumos, apărut la editura Crișan în 2007, cu un text scris de Jason Hook și ilustrat de Richard Hook.
 

Povestea e plină de haz. În fiecare vară, micul George își petrece vacanța alături de bunicul său, sculptor priceput și maaare povestaș:

”În timp ce lucra, bunicul istorisea tot felul de povești despre dragoni, dar mai ales despre unul bătrân și mare cât toate zilele, care sălășluia într-un loc tainic, undeva prin munți. Iar poveștile depănate păreau atât de adevărate, încât George al nostru ajunsese să-și închipuie că vede peste tot numai dragoni!”

Cei doi pornesc, prin urmare, într-o aventură nouă: nici mai mult, nici mai puțin decât o vânătoare de dragoni! Toate aventurile lor, de acum încolo, nu vor fi decât un joc cu realitatea și cu povestea, un joc al percepției, un joc în care cuvintele se dau de-a dura și ajung să spună exact contrariul a ceea ce trebuie. Oare ce văd eroii noști pe cerul înstelat e luna sau ochiul deschis al unui dragon? Pământul se zguduie de sforăitul lui Max saau… sub pașii unui dragon?

”- O coadă! O coadă cu creastă! strigă George, încercând să se țină pe urmele bătrânelului.

- Da, da, o luăm pe creastă! În căutarea dragonului trebuie să mergem tot pe creasta muntelui… îi răspunse bunicul, cam fudul de urechi.”

 

Ce ne place? Că e potrivită pentru amândoi livrovorii mici, ca avem, de fapt, mai multe cărți într-una singură.

O carte senzorială care-l încântă pe Petru. Fiecare pagină are ilustrații în relief (habar n-am cum se numește tehnica asta, lăsați-mi o vorbă dacă vă pricepeți mai bine). Îți plimbi degetele pe pagină și simți textura pielii de dragon, o încântare, ce mai!

O carte pentru cititori mici. Literele sunt suficient de mari ca să nu obosească ochișorii începătorilor, textul nu-i nici mult, dar nici puțin de tot, povestea e pasionantă. Unei i-a plăcut. Bun de citit!

O carte-joc. Pe fiecare pagină sunt ascunși, în ilustrațiile cărții, o mulțime de dragoni. Ne place să pornim și noi la vânătoare, să iscodim cu ochii și cu degețelele fiecare arbore, fiecare bolovan, fiecare curs de apă, doar-doar vom mai ghici locul unde se ascunde dihania!

O carte de numărat. Sau poate ar fi trebuit sa spun o carte-problemă? Dacă reușești să numeri toți dragonii, trebuie să verifici – nu-i așa? – dacă rezultatul e corect. Cum verifici? Indiciul e pe ultima pagină a cărții: ”Răspunsul se află la casa bunicului.” Așadar, câți dragoni sunt în carte? Cauți, cauți și parcă ai vrea să tot cauți, nu să afli răspunsul.

            Așa încât, dragilor, vă doresc să numărați îndelung… mulți dragoni, multe bucurii, multe împliniri, multe sărmăluțe în oală! J

Cum ținem socoteala cărților citite?

             Scriem în jurnalul de lectură. Am încercat. E prea greu. Nu-i consecventă și mie nu-mi place să scriu în locul ei.

            Am pus pe pervaz un bol mare în care adăugam câte-o bilă colorată. Îmi închipuiam eu că va fi încântată să vadă că bolul se umple, încet, încet, plănuiam împreună o sărbătoare extravagantă pentru când bolul va fi plin ochi. N-a mers: a răsturnat Petru bilele de atâtea ori, a adăugat și el câte-a vrut, că însăși domnița a bătut din picior și-a reclamat că e sabotată de nemernicul frate mai mic! Am renunțat.

Am scris o listă. Banal. Inutil. Nimic festiv. Am renunțat.

Am pus cărțile citite pe un raft separat, la îndemână. Până a îndesat Petru camioane peste ele, papuci, dinozauri, grisine, cuburi, cavaleri etc. Am renunțat.

Am crăftuit îngerași de înfipt în ghivecele cu flori de pe pervaz – câte unul pentru fiecare carte nouă. Îmi și imaginam armate de îngeri veghindu-ne joaca și lecturile. Ne-am oprit după al treilea. Nu avea chef de decupat, de colorat, de… de… de… Am renunțat.

 

Mi-am amintit cum, atunci când era foarte mică, crestam tocul ușii de la dormitorul ei ca să ținem minte cât a crescut domnița. Mă bătea gândul să facem acum la fel, să scriem în dreptul fiecărei liniuțe o dată și-un titlu și să urcăm, să urcăm… M-a privit stăpânul casei încruntat și – deocamdată – am renunțat și la ideea asta.

Iată-ne în impas. Una nu-i o cititoare pătimașă; să-și vadă, într-o formă concretă, progresele, ar motiva-o mult. Nu știu însă cum am putea face asta într-un fel interesant. Voi țineți astfel de evidențe ale cărților citite de copii? Cum procedați?

E.T.A. Hoffmann, Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor

           Livrovorul e, vă reamintesc, o dihanie nesățioasă și nerăbdătoare. Vrea povești, muzică și dans, jocuri și dulciuri, emoții care să-i taie respirația și mângâieri care să fie numai părerea unei atingeri. Așa că, înainte de a citi restul articolului, fiți atât de buni și faceți să se audă muzică. Așaaa… pentru că vorbim azi despre o poveste feerică și coșmarescă pe care literatura, muzica și dansul și-o dispută cu egală fervoare.

Pe E.T.A. Hoffmann, cu celebra sa carte despre Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor îl cunoaștem dintr-o ediție foarte frumoasă, apărută în 2009 la editura Litera. Am tot ezitat între această ediție și o alta mai scumpă, dintr-o prejudecată stupidă presupun – cum că lucrurile mai scumpe ar fi și mai frumoase – până când o doamnă înțeleaptă m-a pus pe calea cea bună: volumul mai ieftin conține textul integral, e foarte, foarte frumos ilustrat, e însoțit și de-un CD pe care e înregistrată lectura ”Prințului fericit” de Oscar Wilde. Ce poți cere mai mult?

            Povestea aceasta a lui Hoffmann am citit-o și eu acum pentru prima oară, cot la cot cu Una. Aveam de gând să renunț la carte dacă Una ar fi dat semne că nu-i place sau că nu pricepe ce citim. Însă socoteala din capul meu nu s-a potrivit cu cea din realitate: am trecut prin primele 50 de pagini dintr-un foc, într-o seară înainte de Crăciun, cu Petru adormit în brațele mele – oare de când nu s-a mai întâmplat asta, să adoarmă în timp ce le citesc?! Abia în seara următoare, când am ajuns la lungile pasaje descriptive, a început domnița să dea semne de nerăbdare. Ea ar fi vrut să afle mai repede cum se termină cartea, oricâte minunății ar înghesui Hoffmann în proza lui și în Joclandia!

            Povestea e, probabil, bine cunoscută. Începe în seara de Ajun, în casa doctorului Stahlbaum, în vreme ce Fritz și Maria așteaptă ca darurile de Crăciun să fie pregătite. Naș’ Drosselmeier e acela care le aduce cadoul cel mai spectaculos, jucăria meșterită cu dibăcie neîntrecută de ceasornicar. An de an, povestea se repetă – în fața copiilor e dezvelit un mecanism extraordinar care, imediat după aceea, e pus de părinți pe un raft înalt pentru ca mâinile nerăbdătoare și poate neîndemânatice să nu-l strice. Jucăria devine astfel bibelou, bijuterie.

Rămân însă la îndemână alte jucării adăpostite de dulapul de sticlă: figurine din zahăr și păpuși, soldăței de plumb, o lume întreagă pe care Hoffmann o folosește pentru a vorbi despre magie și grotesc, despre feerie și groază, despre fascinație și spaimă. Spărgătorul de nuci e jucăria de care Maria e cucerită: frumusețea lui vecină cu diformul stârnește în inima fetiței o pasiune stranie. Iar sosirea lui în dulapul cu jucării deschide în salonul familiei Stahlbaum falia spre o lume cumplită și fascinantă în același timp.

Lupta dintre jucării și neamul șoricesc condus acum de monstruosul rege cu șapte capete o prinde la mijloc pe Maria. Cu minuțiozitatea unui bijutier, Hoffmann închipuie un scenariu care se așază undeva, între realitate și închipuire. Sunt adevărate aventurile nocturne ale Mariei? Sau poate visează? Aiurează Maria din cauza bolii sau poate ațâțată de povestea pe care i-o spune atât de convingător Naș’ Drosselmeier? Cine știe?

După ce-am terminat de citit, am întrebat-o pe Una dacă i-a plăcut. Întâi a protestat – cum să-ți placă așa o carte de coșmar? Apoi s-a răzgândit. Cum să nu-ți placă?! Sub masa noastră din bucătărie e acum salonul familiei Stahlbaum, Una e Maria iar celelalte jucării repetă, în mintea ei, mereu și mereu, cu nesfârșite dialoguri închipuite, povestea Mariei și a Spărgătorului de nuci.

Ușurel, ușurel, a devenit cartea ei preferată. Doar și ea are, la țară, un nuc al ei, pe care-l vizităm des și care nu-i un copac oarecare. E un prieten care crește odată cu ea.

Am căutat repede în jurnalul nostru fotografic imaginile care urmăresc nucul în anotimpuri diferite și-am încercat să le ordonăm măcar pe acestea.

Ne-am amintit vânătoarea noastră mai veche de nuci.

Am mâncat cel mai bun cozonac cu nuci din lume, cum numai la țară poate să-l mai facă o mătușă dragă, căreia îi e dor de nepoți.

Am ascultat muzica lui Ceaikovski și-am urmărit fragmente din spectacole de balet care pornesc de la cartea lui Hoffmann.

E greu de ales unul care să ne placă mai mult, deocamdată sărim și noi cât de grațios putem de la un filmuleț la altul și cerem povești, mai multe povești, și mai multe povești!