Silvia Kerim, "Puf"

            Cartea începe cu o Fetiță căreia îi place mult povestea Scufiței Roșii. La fel ca pe Scufița Roșie, mama o trimite pe Fetiță la Bunica – să ducă ”un pachet mic, un coșuleț cu mere, gheme de lână… Dar de fiecare dată, Fetița se codea. Cu tot dorul de Bunica, Fetița amâna cât putea drumul, pentru că – zicea ea – pe drum se plictisea”. Într-o bună zi însă, mama își ia copila în brațe și-i spune cuvintele care vor face ca această plimbare spre casa Bunicii să nu mai semene cu nici un alt drum făcut până atunci:

            ”- Tu spui că te plictisești pe drum. Te plictisești pentru că nu te uiți în jurul tău. Drumul e plin de lucruri și ființe minunate, care-ți vorbesc, dacă știi să le privești și să le asculți ce-ți spun! Uită-te și tu împrejur! Privește copacii, casele, ființele, florile. Oprește-te o clipă în dreptul lor și încearcă să pricepi ce-ți spun.”

            Așa ajunge drumul Fetiței să fie presărat cu în întâlniri extraordinare. Dudul-pui îi vorbește, îi recită versurile lui și-i dezvăluie viața ascunsă, veche a orașului prin care copila trecuse atâtea ori fără să-l cunoască. De la Casa Cărturarului află ce e un muzeu, iar în curtea cu doi ulmi îl întâlnește pe Cuțu-cuțu, care-i devine prieten:

”- Să mai vii! Am început să te aștept! Precum Vulpea.

-          Care Vulpe? (…)

- E o poveste tare frumoasă. O poveste despre un Prinț vrăjit care locuia pe o planetă mică, îngrijind de doi vulcani și o floare.”

M-am bucurat mult că Una l-a recunoscut pe Prințul pomenit aici, cartea lui Saint-Exupéry nu i-a plăcut niciodată în mod deosebit, oricât m-am străduit eu să i-o apropii, măcar pe bucățele. În fine, în drumul Fetiței apar Puf, pisoiul răpit de pe pervazul casei lui, Săbiuță, firul de iarbă, un melc, fluturele Fluu. Fiecare personaj are o poveste pe care e dornic s-o împărtășească, o poveste încărcată de o tainică melancolie. De acum, gândurile Fetiței se umplu de freamăt, de grijă, de întrebări.

De ce se numește volumașul ”Puf” și nu altfel? Nu știu. I-a plăcut Unei? Da. Petru a lipsit o seară de acasă și-am putut citit tot volumașul într-o singură ”sesiune”, poate și asta a însemnat mult pentru ea. Privită ca întreg, povestea parcă nu se leagă – sunt lungimi pe care eu le-am simțit inutile, povestea lui Puf mi s-a părut cea mai neinspirată dintre toate, iar finalul cade așa, dintr-o dată, de parcă autoarea s-ar fi grăbit să încheie. Pe bucățele însă, cartea e frumoasă, caldă și poetică, întocmai ca un pui de pasăre pe care-l găsești căzut din cuib și ți-e drag să-l ții în palme, să-l mângâi.

Nouă ne-a plăcut să ne jucăm de-a Fetița la plimbare prin oraș și-am mers exact prin locurile pe unde trecem des, încercând acum să găsim la noi acasă semnele orașului de demult. Dudul-pui nu l-am găsit, dar ne-a vorbit un stejar splendid, uriaș, a cărui coroană se înalță neverosimilă printre clădiri banale. El ne-a condus la Casa Cărturarului. Da, la casa-muzeu a unui cărturar adevărat, dintr-un alt timp. Ce-am găsit înăuntru? Ehei, e și asta o poveste pe care va trebui s-o spunem curând– începând cu portița șubredă de lemn, cu aleea înzăpezită pe care am pășit primele în dimineața aceea…