24 de zile până la Crăciun: Ion Vlasiu, ”Lumea poveștilor”

Ion Vlasiu, Lumea poveștilor, ediția a treia, Editura ASCR, 2014

Ilustrații de Cristiana Radu

Cuvânt înainte de Ioana Vlasiu, prefață de Irina Petraș

Notă asupra ediției și cronologie de Mircea Breaz

        Nu-l cunoscusem pe Ion Vlasiu înainte să-mi ajungă în mâini ediția aceasta nouă a volumului ”Lumea poveștilor”, dar nimic din ce-am aflat mai târziu (în mare parte din cronologia alcătuită de Mircea Breaz) nu mi l-a apropiat mai mult decât o frază a lui, așezată pe ultima copertă a cărții:

”Într-o zi, un copil mi-a spus: nene, vreau să fiu și eu mare ca tine! L-am ridicat în brațe și el s-a bucurat. Așa trebuie înțeleși cititorii. Toți vor să fie mai mari și scriitorul îi poate ajuta.”

Titlul cărții mi s-a părut, la început, nepotrivit – prea general, prea impersonal; lumea poveștilor poate însemna orice, până la urmă… Dar tot citind, tot răsfoind în tihnă, am priceput ce vrea să spună ”lumea poveștilor”. E culcușul mai multor povești care se țes în armonie unele cu altele. O poveste o spune Cristiana Radu, care ilustrează volumul deschizând, în pagină, orizontul delicat al unui sat românesc liniștit, luminos, curat. Dincolo de gardurile de lemn se văd copacii, câmpurile – e loc de respirat peste tot.

 Celelalte sunt poveștile lui Ion Vlasiu, câteodată familiare – cum e cea a greierașului flămând în prag de iarnă, alteori cu totul noi. Cum povestește un artist? Cum povestește cel care a fost, cândva, copil în sate de poveste? Cum sună textele unui copil care s-a trezit orfan? Cum povestește un tată care, în generozitatea lui, ”adoptă” toți copiii de pe uliță și-i adună în jurul lor, ca să picteze împreună, ca să povestească împreună?

Ion Vlasiu spune povești în care se ascunde, mereu, un miez de aspră tristețe. Dar e multă, multă frumusețe în jur, așa că nu-i nimeni speriat, ci numai trezit de poveștile acestea. Ion Vlasiu e copilul gângav care primește glasul de la o turturică singură pe lume, care vrea să moară. Pruncul însă îi propune un schimb:

”Turturică, turturea,

Îți dau ție scufița mea

Și legănuțul ți-l dau ție,

Că m-ai scăpat de gângăvie.”

Pruncul sare din leagăn, metamorfozat în voinic și pleacă în căutarea unei lumi, departe, ”în care soarele nu arde, vântul nu bate…”, unde-i va găsi pe aceia capabili să prețuiască inima lui curată și poveștile pe care le duce cu sine:

”Ești bine-venit, frumosule voinic, i-au spus oamenii aceia. Nu te întrebăm de unde-ai venit, cine ești. Aici toate ți se împlinesc după voie, e destul să te gândești frumos, să visezi frumos, să-ți faci speranțe frumoase. (…) Poți avea tot ce visezi, tot ce-ți trece prin minte ți se dă într-o clipită, fiindcă aici e lumea poveștilor.

-          Și nu-mi cereți nimic? întrebă voinicul.

-          Foarte puțin, răspunseră acei oameni: să crezi în povești și să le poți rosti oricând, pentru tine și pentru alții. Ce poveste ne spui acum?”

Întâi o poveste cu lupul păcălit și pedepsit de iezi, apoi una în care broștimea încearcă să scape de un somn uriaș – o broscuță cere împrumut foarfecele racului-racilor, dar e înghițită înainte să taie cu ele coada peștelui; racul-racilor cere ajutor unui pescar, care prinde peștele momindu-l cu un licurici și spintecă burta peștelui, eliberând broscuța.

Unei i-a plăcut mult ”Greierașul cântăreț”. Vara întreagă, greierașul le cântă florilor din grădină – panseluței, florii de dovleac, celei de mac, romaniței, florii de măzăriche, ba chiar unei flori de pătrunjel. Însă, când se așază bruma și greierașul vine să le  ceară florilor câte-o sămânță cu care să-și astâmpere foamea, descoperă că peste tot au trecut mai întâi furnicile și au adunat toate boabele. O pală de vânt îl aruncă într-o oală veche, lângă un mănunchi uscat de pătrunjel și acolo își crede că-și va cânta ultimele cântece:

”Dar se vede că nu-i era dat să moară. Portița grădinii se deschise brusc și, înfruntând nămeții, veni o gospodină și, nici una, nici alta, ridică oala de joc. Scoase mănunchiul de pătrunjel, ci greieraș cu tot și fuga, fuga se duse în casă și puse mănunchiul pe măsuța de lângă vatră.”

Încălzit, greierașul găsește aici un adăpost primitor, unde poate în sfârșit cânta cu bucurie.

Preferata noastră, a tuturor, e ”Motănașul șchiop” – despre singurătatea unei băbuțe care le împletește tuturor ciorapi; în schimb, ”flăcăii îi aduceau lemne de foc din pădure, făină și altele, iar fetele aduceau și ele care ce puteau: o oală cu lapte, un bruș de brânză, de toate!” când, însă, în căsuța ei se oploșesc niște șoareci, viața bietei bătrâne se schimbă. Ei îi rod firele și ea nu mai poate împleti ciorapii așa de frumoși care îi făceau pe tineri să-i calce pragul.

Rămâne, deci, singură și săracă, iar șoarecii ajung să roadă chiar și pătura de pe patul băbuței. Până când în prag se ivește un motănel alb, plin de cenușă, șchiop de-un picior. Mângâierile băbuței și uleiul din opaiț îi vindecă rănile, somnul adânc și-un pic de lapte căpătat de la o vecină îi redau puterile, iar descântecele șoptite în taină fac din motănaș un erou capabil să stârpească șoricimea obraznică și lacomă.

În casa bătrânei încep să intre, iarăși, tineri. Copiii vin să se joace cu motănașul căreia bătrâna i-a împletit ciorapi verzi. Iată-l, deci, pe motan… încălțat! Însă nu averi și ranguri înalte cucerește motănașul acesta, ci liniștea, tihna, pacea unui suflet singur, care-i bucuros să și-i apropie pe ceilalți.

Finalul e nemaipomenit: ”Serile lungi de iarnă, băbuța stătea la gura sobei și torcea, motănașul torcea și el pe nas și timpul trecea frumos.”

Asta vă dorim tuturor: să vă treacă timpul frumos!