Jurnal în vacanță

Miruna pregătește aluatul pentru clătite: trebăluiește sprintenă, sporovăind cu Petru, aduce pe rând tot ce-i trebuie – făina, zahărul, laptele etc. Nu uită nimic, e hărnicuță și sigură pe ea. Știe ce face. Iar clătitele ei mi se par de 1000 de ori mai bune decât ale mele.

*

V., colega ei de clasă, e la noi. La un moment dat, le aud glăscioarele repetând un cântec învățat la școală. Una falsează în-gro-zi-tor, mă opresc din citit și aproape-aproape că-i strig să înceteze și s-o asculte mai atent pe V. Până să deschid eu gura, V. începe să cânte un pic mai tare, cu o voce sigură, prietenoasă și cristalină. Pe nesimțite, vocea Mirunei se cumințește, se îmblânzește și se apropie de cea a V.-ei, armonioasă. Au terminat vesele. Noroc c-am tăcut!

*

Una, clasa I, 7 ani. Prima temă cu ”Alcătuiește propoziții folosind cuvintele X, Y, Z.” Pentru ”rouă”, Una scrie ”Roua nu mai e”. Pentru ”roșu”, copila mea – căreia îi citesc zilnic de când o știu, fără excepție, care citește ea însăși mult, care folosește, în conversația curentă, un vocabular nuanțat – ei, bine copila mea scrie: ”Eu am un creion roșu.” Atât.

Citesc enunțurile, inspir, expir, inspir, expir. Mai inspir o dată, mai expir o dată. Nu, tot stupide sunt propozițiile astea și eu tot uluită că nimic din lecturile copilei n-a modelat felul în care formulează, la cerere, enunțuri. Orgoliul meu de livrovor e rănit grav, insuportabil. Iau atunci copila de mânuță și cu vocea mea cea mai mieroasă, îi propun să ne jucăm nițel cu propozițiile ei (da, doaaaar să ne jucăm – ce cuvânt liniștitor e ăsta pentru urechile copilei, totul e o joacă…). Și ”ne jucăm”. Desenăm, construiesc la repezeală niște zaruri din hârtie pe fețele cărora scriu diverse – aici substantivele din temă, acolo adjective, pe un altul verbe și tot combinăm cuvinte, fac liste, ne amuzăm de perechile neașteptate (”roua gălăgioasă”) și tot așa, până se țes propoziții lungi și ”frumoase”, care să-mi gâdile mie în mod plăcut urechile.

Una le transcrie, închide caietul iar eu, istovită de atâta ”joacă” (dar în secret mulțumită că uite, ”jucându-ne”, am lucrat așa de mult) strâng cuburile și creioanele colorate și toată recuzita. O întreb, într-o doară, ce am învățat noi din toată experiența asta. Mă privește limpede în ochi:

- Cred că am învățat fiecare altceva. Tu ai învățat că niciodată n-o să fii mulțumită de ce scriu eu. Eu am învățat că nu mă respecți, pentru că dacă m-ai respecta, ai respecta și munca mea și m-ai lăsa să merg la școală cu propozițiile muncite de mine, după puterile mele.

Încă mai rumeg frazele astea.