E.T.A. Hoffmann, Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor

           Livrovorul e, vă reamintesc, o dihanie nesățioasă și nerăbdătoare. Vrea povești, muzică și dans, jocuri și dulciuri, emoții care să-i taie respirația și mângâieri care să fie numai părerea unei atingeri. Așa că, înainte de a citi restul articolului, fiți atât de buni și faceți să se audă muzică. Așaaa… pentru că vorbim azi despre o poveste feerică și coșmarescă pe care literatura, muzica și dansul și-o dispută cu egală fervoare.

Pe E.T.A. Hoffmann, cu celebra sa carte despre Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor îl cunoaștem dintr-o ediție foarte frumoasă, apărută în 2009 la editura Litera. Am tot ezitat între această ediție și o alta mai scumpă, dintr-o prejudecată stupidă presupun – cum că lucrurile mai scumpe ar fi și mai frumoase – până când o doamnă înțeleaptă m-a pus pe calea cea bună: volumul mai ieftin conține textul integral, e foarte, foarte frumos ilustrat, e însoțit și de-un CD pe care e înregistrată lectura ”Prințului fericit” de Oscar Wilde. Ce poți cere mai mult?

            Povestea aceasta a lui Hoffmann am citit-o și eu acum pentru prima oară, cot la cot cu Una. Aveam de gând să renunț la carte dacă Una ar fi dat semne că nu-i place sau că nu pricepe ce citim. Însă socoteala din capul meu nu s-a potrivit cu cea din realitate: am trecut prin primele 50 de pagini dintr-un foc, într-o seară înainte de Crăciun, cu Petru adormit în brațele mele – oare de când nu s-a mai întâmplat asta, să adoarmă în timp ce le citesc?! Abia în seara următoare, când am ajuns la lungile pasaje descriptive, a început domnița să dea semne de nerăbdare. Ea ar fi vrut să afle mai repede cum se termină cartea, oricâte minunății ar înghesui Hoffmann în proza lui și în Joclandia!

            Povestea e, probabil, bine cunoscută. Începe în seara de Ajun, în casa doctorului Stahlbaum, în vreme ce Fritz și Maria așteaptă ca darurile de Crăciun să fie pregătite. Naș’ Drosselmeier e acela care le aduce cadoul cel mai spectaculos, jucăria meșterită cu dibăcie neîntrecută de ceasornicar. An de an, povestea se repetă – în fața copiilor e dezvelit un mecanism extraordinar care, imediat după aceea, e pus de părinți pe un raft înalt pentru ca mâinile nerăbdătoare și poate neîndemânatice să nu-l strice. Jucăria devine astfel bibelou, bijuterie.

Rămân însă la îndemână alte jucării adăpostite de dulapul de sticlă: figurine din zahăr și păpuși, soldăței de plumb, o lume întreagă pe care Hoffmann o folosește pentru a vorbi despre magie și grotesc, despre feerie și groază, despre fascinație și spaimă. Spărgătorul de nuci e jucăria de care Maria e cucerită: frumusețea lui vecină cu diformul stârnește în inima fetiței o pasiune stranie. Iar sosirea lui în dulapul cu jucării deschide în salonul familiei Stahlbaum falia spre o lume cumplită și fascinantă în același timp.

Lupta dintre jucării și neamul șoricesc condus acum de monstruosul rege cu șapte capete o prinde la mijloc pe Maria. Cu minuțiozitatea unui bijutier, Hoffmann închipuie un scenariu care se așază undeva, între realitate și închipuire. Sunt adevărate aventurile nocturne ale Mariei? Sau poate visează? Aiurează Maria din cauza bolii sau poate ațâțată de povestea pe care i-o spune atât de convingător Naș’ Drosselmeier? Cine știe?

După ce-am terminat de citit, am întrebat-o pe Una dacă i-a plăcut. Întâi a protestat – cum să-ți placă așa o carte de coșmar? Apoi s-a răzgândit. Cum să nu-ți placă?! Sub masa noastră din bucătărie e acum salonul familiei Stahlbaum, Una e Maria iar celelalte jucării repetă, în mintea ei, mereu și mereu, cu nesfârșite dialoguri închipuite, povestea Mariei și a Spărgătorului de nuci.

Ușurel, ușurel, a devenit cartea ei preferată. Doar și ea are, la țară, un nuc al ei, pe care-l vizităm des și care nu-i un copac oarecare. E un prieten care crește odată cu ea.

Am căutat repede în jurnalul nostru fotografic imaginile care urmăresc nucul în anotimpuri diferite și-am încercat să le ordonăm măcar pe acestea.

Ne-am amintit vânătoarea noastră mai veche de nuci.

Am mâncat cel mai bun cozonac cu nuci din lume, cum numai la țară poate să-l mai facă o mătușă dragă, căreia îi e dor de nepoți.

Am ascultat muzica lui Ceaikovski și-am urmărit fragmente din spectacole de balet care pornesc de la cartea lui Hoffmann.

E greu de ales unul care să ne placă mai mult, deocamdată sărim și noi cât de grațios putem de la un filmuleț la altul și cerem povești, mai multe povești, și mai multe povești!