1 aug. 2014

Turma de melci



          
        
              Cred că într-o poveste din ”Zânele din Valea Cerbului” am citit noi despre un puști care se făcuse ciobănaș la melci. Nu-l lua nimeni în serios, așa că s-a luat el în serios și s-a pus pe păzit melci. În carte, povestea mergea mai departe, apăreau niște zâne, puștiul devenea un erou etc. Noi am rămas împotmoliți muuultă vreme în secvența asta de la început: pentru că a plouat des în ultimele săptămâni, pentru că ieșim la joacă mereu aproape de pădure, n-a fost greu să observăm că peste tot sunt melci, mulți melci, mai mulți decât am văzut eu vreodată. De limacși nu mai spun. Așa că zile întregi, în pauzele de bicicletă/trotinetă/alergat/cățărat, am adunat melci și i-am păzit.


            Eu, delicata de mine, am scotocit prin tufișuri, am răscolit bălăriile, am bântuit prin locuri umede și întunecate pentru că am vrut ca Petru și Una să-și aibă zilnic turma de melci. De fapt, ca să spun tot adevărul, și pentru mine i-am strâns, pentru că m-a prins și pe mine poveste asta: chiar ieri am stat minute întregi lângă un tufiș ca să văd cum mestecă un limax o petală de floare. O să râdeți, dar cred că și el m-a văzut! 


            Așadar, am observat melci. Mari, mici. Cât am stat noi cu nuielușele pe lângă ei, le-am cântat Melc, melc, codobelc” (de dragul lui Petru, care n-are însă trei ani) și ”Petit escargot” (de dragul meu, care tot iubitoare de limba franceză am rămas). Acum știe și Una cântecelul fără ajutor.

            Ne-am uitat în jur – de unde vin melci, unde trăiesc, așadar cu ce se hrănesc. După ce i-am momit afară din cochilie cu cântecele noastre, ne-am uitat atent de tot și-am văzut din ce sunt făcuți. Sigur că înainte de asta eu am citit pe Wikipedia, repede, repede, ca să știu ce să povestesc pruncilor despre gasteropode, punct respirator, despre cele trei buze ale melcului etc. Am căutat ouă de melc. Da, am căutat ouă de melc și nu, n-am găsit.

          
          Ne-am făcut și acasă un colț despre melci, cu fotografii și planșe și enciclopedii care să ne fie mereu la îndemână.
Ba mai mult, am sechestrat un melc vreo două zile, timp în care am tras cu urechea să vedem dacă ce scrie pe Wiki e chiar adevărat, că poți să-l auzi ronțăind frunze. Noi nu l-am auzit, deși am fost foarte atenți. N-o fi fost melcul nostru destul de flămând sau destul de mare, cine știe…


Cât a stat la noi, melcul a primit nume – Petru l-a botezat Geam, iar Una i-a spus Curcubeu. L-au plimbat prin toata casa și i-au povestit câte-n lună și-n stele, l-au pus sub lupă și l-au hrănit cu firmituri de biscuiți. Uitându-se la melc, Una mi-a povestit despre ea: când e supărată, și ea ar vrea să se ascundă într-o cochilie, să se poată liniști acolo singură. Mi-a rămas în minte fraza asta a ei, fiindcă spune mult despre cât suntem noi de diferite, despre cum ea caută mereu putere în ea însăși în vreme ce eu mă frământ degeaba gândindu-mă că nu e destul doar să fiu acolo, că ar trebui să fac ceva. Ceva mai mult decât să fiu. Și fata mea mică îmi reamintește în fel și chip că trăirile ei sunt ale ei, că nu-i e teamă să fie supărată și că știe să le facă față.
Când însă am discutat despre ce se va întâmpla mai departe cu melcul… lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Una n-a mai vrut să se despartă de el, pentru că-l iubește. Am discutat mult despre ce înseamnă asta, până s-a hotărât să-l ducă înapoi la pădure, să-i dea voie melcului să zburde liber alături de semenii lui. A plâns și i-a împrumutat” plânsul ei și lui Petru, care a văzut-o tristă și-a imitat-o – cu capul plecat, cu botic, cu vorbe spuse serios și oftat: o să-mi lipsească mult melcul nostru, mami”. Ca să ne înveselim, am jucat un joc pe care francezii îl numesc ”Lescargot” (melcul). 
E un șotron în formă de spirală, amintind de cochilia melcului. Regulile le-am adaptat cum am vrut – într-o zi am făcut un șotron al culorilor, ca să repetăm cu Petru numele culorilor în limba franceză, în altă zi am scris în casete nume de animale în limba franceză etc.


Am desenat mai întâi cercul din centrul ”melcului” - acela e, spun francezii, ”Paradisul” unde te odihnești după călătoria prin casetele șotronului. (De altfel, intrarea în spirală e numită ”Pământul” și uite așa avem imaginea întreagă a unui drum pe care-l faci în joacă, dar care te duce de aici, dincolo, de jos în sus...) De la cercul din mijloc pornește spirala melcului, pe care am împărțit-o in casete numerotate (mai multe sau mai puține, asta hotărâți voi, ținând seama de puterile jucătorilor). Regula e ca fiecare jucător să parcurgă spirala într-un picior și apoi să se întoarcă ”pe pământ”. Dacă a încheiat călătoria fără greșeală, alege o casetă și-și scrie în interior inițiala. În caseta aceea nimeni nu va mai putea sări și asta face ca parcurgerea spiralei să fie, la un moment dat, o provocare serioasă, mai ales că n-ai voie sa pui ambele picioare pe pământ decât în centrul spiralei, în ”Paradis”.


Am făcut melci din hârtie...



… din conuri de pin împodobite cu flori.



Dar oricâți melci am face noi, nici măcar în vis n-o să putem egala numărul acelora pe care-i vedem zilnic. Sunt așa de mulți, că au început să se urce și-n copaci! Aș vrea să am un aparat de fotografiat atât de bun și pricepere suficientă cât să vi-i pot arăta:



Ne-am plimbat mult prin pădure și-am căutat melcul cocoțat cel mai sus, apoi copacul cel mai încărcat cu melci. Am ascultat ciocănitorile care par să nu se mai odihnească acum și pur și simplu ne-am uitat la toate cochiliile astea care torc pretutindeni un fir senin de somn și simetrie. Piatra, lemnul, cochiliile. Scoarța aspră. Porii invizibili ai pietrei. Spirala.


4 comentarii:

  1. Melcii aceștia pot genera povești minunate. Vreau să-ți spun că știu povestea unuia adus în bagaj, tocmai de pe plajele Greciei, și după ce a sta cuminte într-un sertar vreme de mai multe luni, într-o zi a apărut pe perete, lângă interfon. Continuarea este că, după un an, Sirtaki( pentru că așa s-a numit melcul) viu fiind, a fost dus înapoi de unde a fost adus. Nu-i minunat! Eu cred că la, la fel ca și experiența voastră!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ioana, cred ca melcul vostru era din neamul eroilor calatori despre care se tot povesteste prin mitologii! Iar istoria lui e chiar nee-maai-a-uu-zi-ta!!

      Ștergere
  2. Ce frumos! Nu stiam sotronul cu melcul, noi nu l-am jucat in copilarie :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si pentru mine a fost o descoperire sotronul asta, mi s-a parut simpatic! :)

      Ștergere