Grădinița lui Petru. Despre ritm

            Despre ritmul pe care nu-l avem. Nu acela comun, în orice caz, ritmul care să ne sincronizeze pe toți și să ne armonizeze în ceea ce facem, în ceea ce ne dorim. Ultimele două săptămâni au fost un eșec, dacă mă raportez la ceea ce-mi imaginasem că putem face legat de tema pe care Petru și-a ales-o, pompierii. N-am făcut mai nimic, ai crede – dacă mă uit printre fotografii, dau peste două-trei fișe/activități, probabil pe acelea am reușit să le fotografiez înainte să-mi ies din pepeni și să-mi spun că așa nu mai merge! Și ceva trebuie făcut! Cineva trebuie să se dea pe brazdă, că doar nu-i de joacă aici!

            Da, cineva s-a dat pe brazdă. Despre mine e vorba, desigur, căci Petru n-a avut niciodată o problemă cu urmatul drumului drept. Atâta doar că, deocamdată, drumul ăsta nu trece pe lângă minunatul P de la Petru sau de la pompier, P n-are decât să fie de la ce vrea el, că Petru n-o să-și rupă nici măcar trei secunde din timpul lui prețios ca să-l bage în seamă. Drumul lui Petru nu trece pe lângă minunatele cifre pe care eu i le tot scot în cale, doar-doar o face și domnișorul meu cunoștință cu ele. Nu-i pasă! Iar eu scrâșnesc printre dinți câte-un ”ehei, la vârsta ta, Miruna…”, apoi o mituiesc pe bunică, să i le îndese ea pe gât, poate merge altfel cu un alt ”profesor”, o mituiesc pe Miruna, să se joace ea de-a grădinița cu Petru – ei îi place, lui, deloc.

            Așadar, m-am dat pe brazdă, am mâncat hârtia aia pe care am scris minunata planificare a activităților grădinițești și l-am observat pe domnișor în mediul lui natural. M-am uitat mai atent la el. Îi place jocul de rol. Mult, mult, mult. Se scufundă în scenarii interminabile în care amestecă pompierii și dinozaurii și vulcanii și pe Năsturel și mine, și pe soră-sa și pe orice-i mai iese în cale. Îi place să-i citim. Citim mult, des, cărți pe care și le alege singur. Nu, nu le-a învățat pe de rost deși i le citim frecvent, dar ni le povestește savuros, interpretând personajele atent și implicat. El e și Scufița Roșie, și vânătorul în povestea asta pe care nu credeam c-o s-o mai citesc vreodată. Una a detestat-o și eu rămăsesem cu impresia că așa e cu toți copiii. Dar Petru iubește povestea, așa că iată-ne reluând scenariul mai des decât pot eu duce (e drept că avem, pentru asta, o variantă destul de soft de la editura Flamingo GD, moștenită de la Una). Îi place să lupte. Băiețește, cu tăvăleli, cu pumnii strânși, cu moaca mititică încruntată de zici că acum te face praf și pulbere. Și chiar nu te menajează deloc, deja m-am retras din ring și i-am spus clar că partea cu luptele e de acum numai a lui și a lui taică-su. Îi place să picteze, și facem asta des. Mereu îi vine câte-o idee grozavă la care, desigur, nu m-aș fi gândit, așa că nu ține de mine să planific nimic – doar îi pun la îndemână ce-mi cere. Și-i place să vorbim franceză. Ceea ce mie ar trebui să-mi ajungă.

            Unde-i ritmul în toată povestea asta? Pe undeva, pe aproape. N-am de gând să-l mai întreb pe Petru despre ce ar vrea să învețe, asta e sigur. O să lăsăm cumva să curgă lucrurile de la sine, în frumusețea lor firească. Iar când puștiul o vrea să învețe alfabetul, are pe cine să întrebe!