Lecția de franceză. Le livre de l’automne

       În curând se vor relua întâlnirile săptămânale ale clubului francofon la care Una a participat și în luna august. E nerăbdătoare să-și revadă colegii și pe Doamna, e nerăbdătoare să le arate ce multe știe acum mezina pe care, astă-vară, au răsfățat-o cu toții. Pentru că timpul a trecut cu folos: Una cere tot mai des s-o învăț ceva nou și de obicei facem asta în drum spre școală: alegem un cuvânt, ne jucăm cu el, ni-l pasăm una, alteia, îl rostim țopăind, îl rostim șoptit, cântat, strigat, legănat, silabisit sau dimpotrivă, repede, repede, întrecându-ne să-l spunem una mai iute decât alta. Îl așezăm apoi printre cuvintele pe care Una le știe deja: legăm propoziții scurte pe care le repetăm printre picături. Jucăm, uneori, jocul muțeniei: îi vorbesc eu în franceză, rar și limpede, iar când aude ceva ce nu înțelege, ea bate din palme, apoi îi traduc.

            Săptămâna trecută am vorbit mai ales despre toamnă, iar la sfârșit Una și-a amintit un obicei mai vechi de-al nostru, al ”cărticelelor” meșterite acasă. Și-a vrut să ”scriem” noi o carte a toamnei. Cât eu mi-am oblojit răceala cu ceaiuri și batiste, Una a decupat, a desenat, a lipit, a copiat de pe bilețelele mele texte scurte pe care să le includă în ”carte”.

E încă derutantă pentru ea diferența dintre cuvântul scris și cel rostit - deși i-am citit în franceză și înainte, n-a fost niciodată curioasă să urmărească atent scrisul de pe carte. M-a certat când părerile mele i s-au părut formulate prea apăsat și m-a poftit să încep și eu o carte a mea, dacă țin așa de mult la o idee sau alta. A mai cedat, ici și colo, ca să-mi facă pe plac.

            Una a decis să nu coasem cartea până nu se încheie toamna. Oricând ar mai putea fi ceva nou de adăugat…