Pollyanna

Eleonor H. Porter, Pollyanna. Taina mulțumirii

Editura Nepsis, Timișoara, 2014

           Despre "Pollyanna" mi-a vorbit, întâi, o doamnă la care țin mult și care, știind-o pe Una de pe vremea când Una nici măcar nu venise încă pe lume, a știut că i se va potrivi. Și i se potrivește mănușă: o carte din alte vremuri (publicată în 1913), cu mesaj moral puternic, așezat la vedere, cu un personaj principal carismatic, alături de care Una să trăiască intens fiecare nouă întâmplare.

           

          Pentru fetița mea, Pollyanna a însemnat o descoperire fericită: ”Mami, în sfârșit cineva care vorbește mai mult decât mine!” Și cam așa e, nici eu n-aș putea-o prinde mai bine, într-o singură formulă, pe micuța Pollyanna, orfana care vine să locuiască alături de mătușa ei, Polly. Mătușa Polly e bogată și singură – tot un fel de orfană și ea, după ce i-a pierdut pe toți cei dragi. I-a rămas, în lipsa unor legături omenești pline de căldură și de spontaneitate, datoria. Miss Polly își cunoaște întotdeauna datoria și o împlinește fără greșeală, dar și fără bucurie. Or, tocmai asta va învăța de la Pollyanna – să simtă din nou bucuria de a trăi.

           E o lecție prețioasă pe care o deprind toți cei care o întâlnesc pe Pollyanna. Cum? Întâi, lăsându-se vrăjiți de farmecul fetiței. Ea vorbește mult, mult, mult, se dăruiește tuturor cu veselie și cu grație, răscolește cu ingenuitate secretele lor cele mai apăsătoare, nu uită că viața adevărată înseamnă mai mult decât lecții care se succed într-un program perfect stabilit dinainte:

                 ”(Miss Polly) Tăcu preț de câteva secunde, apoi zise cu glas scăzut, rar și apăsat:

                  - În fiecare dimineață, la ora nouă, ai să-mi citești cu voce tare o jumătate de oră, începând de mâine. Astăzi vei face ordine aici. În fiecare miercuri și sâmbătă, după ora nouă și jumătate, vei coborî la bucătărie, unde Nancy te va învăța să gătești. Restul dimineților ți le vei petrece cosând cu mine. După-amiezele îți vor rămâne libere pentru muzică. Am să angajez imediat un profesor, încheie ea cu hotărâre, sculându-se de pe scaun.

                  - O, mătușă Polly, dar nu mi-ai lăsat nicio clipă liberă pentru a trăi!

                  - Pentru a trăi? Ce tot spui, fetițo? Dar nu asta faci tot timpul?

                - Bineînțeles că de respirat, voi respira, chiar și în timp ce voi face tot ce mi-ai spus tu, dar asta nu înseamnă a trăi. Și în somn respiri, dar nu trăiești. Eu zic că a trăi e atunci când faci lucruri plăcute, cum ar fi alergatul pe câmpii, sau cititul, doar pentru tine, sau cățăratul pe deal. Tot astfel de lucruri sunt și vorbitul cu domnul Tom, în grădină, sau cu Nancy. Așa înveți să cunoști casele, oamenii și tot ce poți întâlni pe frumoasele străzi pe care le-am colindat ieri. Iată ce numesc eu a trăi, mătușă Polly. A respira nu e totuna cu a trăi.”

             

            Apoi, toată lumea joacă jocul Pollyannei, jocul mulțumirii. Ideea e ca în fiecare situație nefericită sau doar dezavantajoasă să găsești, totuși, un prilej de mulțumire. Ți-ar fi plăcut mult ca mătușa ta să te întâmpine la gară dar a sosit în locul ei Nancy, slujnica? Nu-i nimic, poți fi cu atât mai mulțumit cu cât ai prilejul să cunoști mai mulți oameni drăguți. Ți-ai dori să locuiești într-o cameră frumoasă, cu un covor colorat și cu tablouri pe pereți și te trezești într-o mansardă austeră? Nu-i nimic, în fața ferestrei ai cel mai frumos tablou posibil – natura te răsfață! Întârzii la cină și ești trimisă în bucătărie să mănânci numai pâine cu lapte? Ce bine, poți fi mulțumită pentru că-ți place mult pâinea cu lapte, iar în bucătărie poți sta alături de Nancy, care ți-e dragă.

              Iar la jocul acesta încep să participe, pe rând, toți cinicii, mizantropii, dezamăgiții, suferinzii din carte. Doamna Snow zace în pat de multă vreme. Pollyanna îi amintește, totuși, că are un motiv de mulțumire: e bine că măcar ceilalți își pot folosi picioarele, pentru că așa poate primi ajutor. Sigur că, pe lângă asta, îi face complimente, îi aranjează cu pricepere cu buclele negre, știe să se autoironizeze și ciripește, ciripește neobosită! Domnul John Pendleton își rupe un picior. Și el poate fi mulțumit că nu și le-a rupt pe amândouă dar, cu toate astea, cârtește morocănos:

              ”Din punctul tău de vedere, nu încape nicio îndoială că sunt un om norocos, zise bolnavul, ridicându-și sprâncenele. Ar mai trebui să adaugi că am avut noroc că n-am o sută de picioare și că nu mi-am rupt cincizeci dintre ele.”

               Da, durează ceva timp până ajungi un bun jucător al jocului mulțumirii (și nici Pollyanna însăși nu e scutită de încercări dure). Mai ales în veacul acesta cinic în care trăim cu toții, e tare greu să te proiectezi în starea de spirit pe care o tot descrie fetița asta. Recunosc, mă cam obosește uneori dispoziția ei mereu veselă și optimistă – la urma urmei, oamenii au și ei dreptul să zacă și să fie nefericiți, nu? Măcar din când în când! Dar tot citind, cu Petru mișunând prin preajma noastră sau cuibărit între mine și Miruna, ne-am trezit, mai cu voia, mai fără voia noastră, că ne jucăm cu Pollyanna. A devenit ritualul nostru de fiecare seară, pe care-l împlinim sub stricta îndrumare a lui Petru. El ne așază pe toți pe covor, în cerc (pătrat de fapt, că suntem patru). Fiecare dintre noi trebuie să spună ce l-a mulțumit în ziua care tocmai a trecut. Petru ne numește pe rând, într-o ordine la care ține mult. Întotdeauna se lasă pe el la sfârșit și ne spune, cu ochi absolut sclipitori de entuziasm, că cel mai mult îl mulțumește că McQueen și prietenii lui câștigă toate cursele. Sau că va crește mare și se va face cavaler, va avea spadă și armură și-mi va dărui multe, multe flori.