Țara celor o mie și una de mendre

Am redescoperit, de curând, voluptatea mersului la bibliotecă (secția de împrumut pentru copii,  e adevărat). E drept, mă emoționează mai mult încântarea cu care Miruna se foiește printre rafturile cu cărți, aerul ei serios de copil mare când intră înaintea mea și salută atââât de politicos, încât ai zice c-a descins dintr-un pension, nu altceva! Eu, în spatele ei, port sacoșa cu cărți, i le întind în momentul în care mă privește cu reproș (mda, nu execut niciodată suficient de repede ordinele ei mute), încerc să nu mă fac deloc auzită. Sigur, râd în sinea mea, zâmbește cu subînțeles și bibliotecara, că tare-i simpatică duduia Miruna când se ia în serios.

            Săptămâna trecută, copila a ținut morțiș să luăm acasă o carte care să fi fost foarte iubită – adică una pe care, în anii trecuți, doamnele bibliotecare să fi ștampilat multe, multe termene de predare. Până la urmă a ales ”Țara celor o mie și una de mendre”, a lui André Maurois (și n-o să neg, am avut și eu un rol micuț în povestea asta, de vreme ce datorită mie a aterizat cartea chiar deasupra teancului pe care-l răsfoia duduia). Cât de iubită a fost carte asta se vede și după paginile rupte ici și acolo, după hârtia îngălbenită, după coperta din carton cenușiu pe care mai e lipită doar o bucățică din cea ilustrată, originală. Ce-i limpede însă e că volumul acesta bătrân și frumos pleacă de la noi și mai iubit – mi-a picat și mie cu tronc, nu numai Mirunei.

            Povestea e așa: Micaela e o fetiță cum nu se poate mai obișnuită – nici cea mai bună școlăriță, nici cea mai leneșă, nici cea mai cuminte, dar nici de tot răsfățată. Iar când, la sfârșitul unei zile ca oricare alta, își dorește ca undeva să existe o țară în care un copil să-și poată face nestingherit o mie și una de mendre, se întâmplă ceva nemaipomenit:

            ”Rămase multă vreme cu ochii deschiși, poate zece minute, pe urmă i se păru că raza de lumină, care se strecura pe sub ușă, din camera părinților, creștea și se prefăcea-ntr-un soare. În același timp, cearșaful alb de pe pat se-acoperea cu nisip, iar Micaela se pomeni singură, în picioare, în mijlocul unei întinderi imense de pământ sterp.

”Ia te uită”, își spuse, ”un deșert!”

Drumul până în Parcul Fermecat îl face călare pe-o cămilă, iar la intrare e întâmpinată de Rușina’șaiurit, corbul de serviciu. Da, Rușina’șaiurit, ca pe corbul lui La Fontaine care-și dă seama c-a fost păcălit de vulpoi și se simte ”honteux et confus”, ”Honteuzéconfu”, cum s-ar zice. (Explicațiile apar în carte, într-o notă de subsol, le reiau… de drag, de bucurie!) Micaela e, așadar, la un pas de a pătrunde în Țara celor o mie și una de mendre. Dar de intrat, intră numai după ce trece examenul de zână, primește un certificat a-do-ra-bil semnat, în numele reginei, de Rușina’șaiurit, și urcă la etajul al treilea din trunchiul unui stejar uriaș ca să ajungă la Croitoria cerească, unde domnișoara Celesta se va ocupa de rochia ei de zână:

” De jur-împrejurul platformei, vedeai numai frunze; deasupra, numai cer.

-          Unde sunt stofele? întrebă Micaela mirată.

- Aici, răspunse domnișoara Celesta, arătându-i cerul… rochiile de zâne pot să fie făcute din cinci țesături diferite: cer complet albastru, cer albastru cu nor alb, apus de soare (care există în toate nuanțele), răsărit de soare și cer înstelat.”

Abia după ce-și primește aripile și bagheta magică (un bețișor de lemn înmuiat în Aqua imaginativa), zâna Micaela ia lecții de zbor de la Cedorduios, porumbelul de serviciu, pe terenul de antrenament al Aviației feerice. În cele din urmă, proaspăta zână pătrunde pe tărâmul unde totul e posibil, unde capriciul devine lege. Alături de Olivier, de Gerald, de Eliana și de Odeta ajunge să descopere ce se întâmplă când respecți întocmai regula trăsnită a lui fac-numai-ce-vreau-eu…

La sfârșit, închidem cartea cu lecția învățată, ca niște copii cuminți ce suntem – acolo unde domnește moftul, se instalează ”nebunia”, dezordinea. Nici o bucurie adevărată nu-i posibilă în condițiile astea. 

Despre ilustrațiile lui Done Stan nu mai spun eu nimic, le puteți admira pe toate aici: lumi minunate în care plonjezi fermecat, în care te cațări curios, în care te strecori uimit…