Toamna în grădină: dovleacul

În grădină

       Totul a început aici, într-un hățiș de buruieni și de vrejuri aspre, printre care copiii au căutat dovleci și-au închipuit o împărăție.

       Tron era fiecare dovleac, așa că nimeni n-a fost nemulțumit, și-au putut alege regate după pofta inimii. Am stat destul pe câmp cât să ne dumirim cum cresc dovlecii – să vedem tulpinile, frunzele mari și țepoase, bobocii de floare închiși și corolele mari, portocalii, în care se adună toată lumina soarelui. Am văzut dovleci mărunți și verzi și i-am văzut și pe aceia uriași, copți. Am adus unul cu noi în curte și copiii l-au cercetat mai atent. L-au privit și l-au descris, au ascultat atent, să vadă dacă face vreun zgomot când îl rostogolim prin iarbă. L-au mirosit. L-au pipăit cu ochii închiși, și-au descris fiecare ce le spun degețelele. Apoi am spintecat dovleacul și i-am lăsat pe copiii să culeagă semințele, să se joace pe săturate.

      

Acasă

        Am cules din grădină ”comori” pentru acasă:

 

       Acasă am uscat semințele și am ”răsfoit” fotografiile de la țară, repovestind aventura noastră cu dovleci. Unei i-a fost dor să picteze (ah, momentul acela delicat când toate tuburile cu acrilice sunt pe sfârșite…) și-atunci le-am adus (ultima picătură de) roșu, galben și un pic de alb și i-am lăsat să experimenteze combinații din culorile acestea. A fost interesant să-i observ lucrând împreună: Petru are de obicei ideile noi – să picteze folosind un tub de carton, să picteze tubul de carton, să picteze pe masă. El trece repede de la un ”instrument” la altul (pensule, bucățele de burete sau de carton), iar Una îl urmează și duce ideea până la capăt. Ce vedeți mai jos e o parte din ce-a rămas în urma lor - grădina cu mulți, mulți dovleci e a Mirunei, cealaltă e a lui Petru.

Grădina cu dovleci 

Am înjghebat și noi (eu și Una) o grădină în miniatură, pe care fermierul Petru a primit-o în grijă.

Am folosit fasole pentru a închipui pământul, dovleci din hârtie mari, medii și mici, câteva jucărioare pe care le aveam prin casă. A fost așa de simplu să pun împreună toate lucrușoarele astea, încât m-am gândit că Petru n-o să le acorde prea multă atenție. Dar n-a fost așa – i-a plăcut să culeagă dovlecii, să-i transporte cu toate mașinuțele din casă, să ni-i vândă și să-i răscumpere, a avut de lucru toată săptămâna. În joacă, am numit dimensiunile diferite ale dovlecilor – am insistat pe ”mijlociu”/”mediu”. Când fermierul și-a adunat toată recolta, am sortat dovlecii:

            I-am numărat:

Cum arată un dovleac?
 

Pentru că Una a cerut să mai meșterim ceva, am folosit hârtie colorată și-am am reprezentat exteriorul unui dovleac, apoi interiorul (ideea am găsit-o aici): 

Una și-a lucrat singură dovleacul (uitasem cât de mult îi plac ei proiectele astea la măsuță, cu indicații clare pe care să le urmeze). Pentru Petru am decupat eu toate piesele cât timp el a fost ocupat să ronțăie materialul didactic. Abia la sfârșit a catadicsit să întindă aracet cu o pensulă și i-a plăcut să lipească semințele și firele pufoase la locul lor.

             

             Într-o altă dimineață le-am propus un mozaic din hârtie colorată (mă gândeam că va fi genul acela de activitate care-i ține pe ei ocupați și-mi câștigă mie 10 minute esențiale în care să rezolv 100 de lucruri). 

             Până la urmă, am amânat cele 100 de lucruri importante pentru că agenda lui Petru era mai încărcată: a decupat un pic și apoi a căutat niște cavaleri care să se uite la mine, neapărat la mine cum tai hârtie. Când ne-am așezat să lipim piesele, a fost musai să facem totul împreună – un pătrățel eu, un pătrățel Petru.

La fel/diferit

             Prima fișă de lucru din viața lui Petru. Am avut o strângere de inimă când i-am arătat-o, parcă prea făceam treabă serioasă împreună și aș fi vrut să amân momentul. Dar lui Petru i-a plăcut, a lucrat-o de câteva ori. (Măcar pentru prima întâlnire cu un exercițiu de genul acesta, ar fi fost mai nimerit să tai pagina în fâșii, pentru ca Petru să izoleze vizual fiecare șir de dovleci în parte.)

Ciclul evolutiv al dovleacului

             Una și l-a desenat singură, după ce am urmărit o dimineață întreagă cum se deschide o floare de dovleac:

            Cu Petru am spus povestea seminței mici căreia fermierul Petru îi face în pământ un culcuș cald, unde ea poate să doarmă și să viseze cum crește mare. Ploaia stropește pământul și-o înviorează, soarele încălzește pământul și-i dă seminței chef de joacă și într-o zi, din sămânța noastră de dovleac crește o rădăcinuță care se înfige curajoasă în pământ. Ploaia se bucură, soarele sărbătorește iar sămânța cea curajoasă mai face o ispravă: zămislește o tulpiniță verde care urcă, urcă și iese la lumină, să salute grădina. Tulpinița cea fragedă se transformă într-un vrej curios, care se întinde cât de mult poate, ca să-i întâlnească pe ceilalți dovleci.

            Cârceii se agață din loc în loc, frunzele mari și aspre adună lumină de la soare și iarăși se întâmplă o minune: boboceii de floare cresc din loc în loc, ascunși în căsuța lor verde de sepale. Toată grădina se întreabă ce culoare or avea florile acestea noi de dovleac, dar nimeni nu ghicește... Oare-s violete? Poate... roz?! Într-o dimineață cu soare, toată grădina își ține respirația: au înflorit! Și sunt portocalii, strălucitoare! Când florile se ofilesc, lasă în locul lor un fruct mititel și verde. Ploaia cade, soarele-l încălzește iar dovlecelul crește, crește ca un purcel portocaliu. Iar dacă te uiți în burtica lui, ghici ce găsești? Multe, multe semințe mititele din care vor crește alte plăntuțe de dovleac.

             Cam așa a curs prima săptămână de grădiniță acasă cu Petru (dacă lăsăm la o parte cărțile pe care le-am citit, orele-multele petrecute afară, la joacă, prin păduri, la plimbare, petrecerea unui prieten atât de drag la care a participat etc.). De obicei, Petru e acela care ”se lipește” de proiectele Unei și împrumută entuziasmul ei pentru un subiect sau altul. De asta dată, el a vrut dovleci și Una l-a urmat. Mi-am propus să documentez măcar lucrurile mai importante pe care le facem împreună, însă nu știu în ce măsură o să fiu consecventă - e sâcâitor pentru copii să fie fotografiați în timp ce se joacă sau lucrează, iar mie îmi vine greu să mă ridic de lângă ei ca să fac repede niște poze și apoi să mă reîntorc, senină și implicată în joaca/învățatul lor.
          Săptămâna acesta rămânem, cred, tot în grădina cu dovleci, Petru nu pare să se fi săturat. Așa încât, dacă aveți vreo idee legată de tema aceasta, m-aș bucura să ne-o împărtășiți. Altfel, o să fiu nevoită să gătesc ceva din dovleac împreună cu copiii - iar eu dovleac nici n-am gătit, nici n-am mâncat până acum! (Iar acesta e un timid strigăt după ajutor...)