Cartea junglei

Nu-mi amintesc să fi citit în copilărie ”Cartea junglei” a lui Kipling, dar cu siguranță episoade întregi din ecranizarea Disney am memorat și eu, ca tot omul, cot la cot cu copiii. Așa încât, atunci când am descoperit această ediție a ”Cărții junglei”, mi-am cumpărat-o mie și mi-am citit-o mie. (Bine, am citit cu voce tare și-au ascultat și pruncii, dar asta numai pentru că ne-am obișnuit așa…)

            Volumul reproduce o ediție apărută în 1994, la Gallimard și a apărut la editura ANA, în 2007, alături de câteva alte titluri (Jack London, ”Chemarea străbunilor”, Mary Shelley, ”Frankenstein”, Oscar Wilde, ”Portretul lui Dorian Gray” și ”Black Beauty” al Annei Sewell). M-aș fi bucurat ca lista să fie mult, mult mai lungă pentru că aceste ediții sunt un răsfăț livrovoresc extraordinar. De fapt, nu-mi amintesc când am fost ultima oară așa de încântată de-o descoperire în materie de cărți.

            Primul lucru pe care-l descoperi în legătură cu frumusețile acestea e că sunt niște cărți grele, în sensul foarte propriu al termenului. Rucsacul în care le-am adus acasă mi-a rupt spatele pentru că fiecare volum e tipărit pe hârtie groasă, lucioasă, iar coperta e și ea dintr-un carton moale, fin, foarte frumos. Așadar, o ediție de lux, elegantă ca un adevărat album. Paginile sunt cusute, nu lipite, și sper să rămână la locul lor și la lecturile viitoare, ale mele și-ale copiilor.

            Valoarea volumului însă e dată, dincolo de text (în legătură cu care nu trebuie, desigur, să conving pe nimeni că merită citit) de ilustrații. Cele peste 200 de pagini sunt împărțite în două coloane. Centrul paginii îl ocupă povestea lui Kipling (aventurile lui Mowgli alături de Akela, Baloo și Bagheera, urmate de ”Foca albă”, ”Rikki-Tikki-Tavi”, ”Toomai al elefanților” și ”În serviciul Majestății Sale”). Firul întâmplărilor e ilustrat de Christian  Broutin în planșe ample, delicat pastelate pe alocuri, în orice caz încărcate de un romantism izvorât dintr-un fel propriu de a simți poveștile lui Kipling, dar și din alegerea materialelor cu care a lucrat – guașă și acuarelă. (Eu personal le-am împăcat mai greu cu propria-mi viziune despre text, mai dramatică și mai realistă.)

            Comoara însă se găsește pe marginile paginilor, unde se construiește în permanență un comentariu vizual al textului. Cum? Prin reproducerea unor imagini-document însoțite de scurte notițe informative. Autorii acestei secțiuni a cărții sunt Pierre Pellerin (specialist în domneiul vieții animalelor din junglă) și Pierre Reyss (”cititor pasionat de Kipling” – precizarea apare pe coperta interioară). Fotografiile și gravurile sunt piese mărunte dintr-un puzzle enorm care te poartă din India secolului al XIII-lea până-n cotloanele cele mai ascunse ale manuscriselor lui Kipling. Coada desfăcută a unui păun, imaginea unui porc țepos sau a unui tigru, pădurile de bambus sau o fotografie înfățișând o tabără de vânători europeni în India, o serie de schițe înfățișând botul unui lup în momente diferite care trec de la atitudinea amenințătoare, la cea de atac sau de calmă neutralitate etc. etc. – toate acestea și multe altele compun o adevărată explozie de informație. Trimiterile spre istorie, geografie, zoologie, arte etc. sunt eterogene, dar fascinante tocmai prin diversitatea lor.

Poți citi textul lui Kipling fără pauze și poți reveni asupra notațiilor de pe marginea paginii sau poți citi în paralel, intrând și ieșind din ficțiune când vrei. Felul  acesta de lectură e cu siguranță un experiment pasionant, care-mi amintește de curiozitatea cu care urmăresc, în cărțile împrumutate de la bibliotecă, urmele trecerii altor cititori prin volum. De ce a îndoit colțul acestei pagini? Ce fraze subliniază? Ce însemnări face, ici și acolo? Toate amănuntele astea compun, de obicei, un jurnal de lectură neconvențional care-ți poate dezvălui un cititor inteligent, sau distrat, sau amuzat, sau critic până la exasperare, sau… Și câte posibilități nu-s?...

Or ediția aceasta din ”Cartea junglei” exact asta face – urmărește în paralel textul original al lui Kipling și ”jurnalul de lectură” nu al unor filologi care v-ar putea trezi amintiri triste de prin școală cu luuungi comentarii sufocate de cuvinte pompoase. Nu, cititorii ăștia sunt oameni de știință pe care proza lui Kipling îi inspiră. Pentru un cititor tânăr (și reticent), cred că și asta e, în sine, o lecție bună – să descopere că literatura nu e numai șoarecii de bibliotecă sau pentru profii de română.

Mai departe… scrie-n carte! De răsfoit cu (aproape) toate simțurile – cu degetele răsfățate de paginile fine, cu ochii uimiți de exotismul ilustrațiilor, cu urechile ciulite la cadența minunată a prozei lui Kipling!