Una a fost
foarte afectată de faptul că lupul a fost, de-al lungul timpului, atât de vânat
încât a fost nevoie să se intervină și să fie socotit specie protejată înainte
ca el să dispară. Una ia totul foarte personal, când o pasionează subiectul.
I-au dat lacrimile și a fost nevoie de multă muncă și de multe povești ca să
readuc balanța în echilibru. Dar cred că și lecția aceasta – mai dură, e drept
– a fost necesară. Și ea trebuie să știe că ceea ce facem cu lumea asta are
consecințe reale și grave, uneori ireparabile.
”Lecțiile”
noastre sunt mai mult vorbite, vorbite și răsvorbite – în drum spre ora de
balet și înapoi spre casă, în timp ce stăm la masă sau când facem ordine prin
casă, oricând e un prilej bun să nu tăcem și să mai atacăm subiecte
interesante. (De aceea, ce scriu aici sunt reconstituiri ale unor conversații
sucite pe toate fețele de mine și de Una, mai haotice în realitate decât par
ele atunci când le notez aici.) De obicei simulez neștiința și curiozitatea în
legătură cu una sau alta, las totul baltă și mă apuc să caut informații. Pun
întrebări cu voce tare și-o provoc pe Una să căutăm împreună răspunsuri – de
obicei merge.
De astă dată m-am întrebat de ce lupul e mereu personajul
negativ în basmele și-n fabulele pe care le-am tot citit? Cum o fi apărut ura
asta așa de aprigă între om și lup? Cum se face că lupul a fost atât de vânat?
Am vorbit, deci, despre cauze: lupta pentru teritoriu, lupta pentru hrană.
Oamenii și lupii au concurat adesea pentru aceleași teritorii și, evident,
lupii au pierdut. Lupii flămânzi atacă vitele, oamenii i-au vânat, în schimb,
fără milă.
I-am arătat Unei o hartă în care e prezentat arealul de
răspândire a lupilor și modul în care el s-a restrâns în timp. Prilej bun să
discutăm și despre emisfere – nordul și sudul au fost mai ușor de reținut, cred
că estul și vestul rămân pentru altă ocazie.
Am vrut, apoi, ca Una să înțeleagă de ce dispariția unei
specii e atât de gravă.
- Întâi, pentru că e prostesc (știu, e afectiv și sentimental și neștiințific, dar nu m-am putut abține să nu fiu vehementă!) – e stupid și e păcat ca o specie care a existat și a evoluat atâta timp să fie distrusă.
- Apoi, fiindcă natura e un sistem în care fiecare părticică e legată de celelalte. Prăbușirea unei piese (în cazul nostru, dispariția unei specii) atrage după sine prăbușiri în lanț.
- Nu în ultimul rând, fiindcă dispariția unei specii e, deocamdată, ireversibilă.
Pe de altă
parte, însă, i-am povestit că lupul a fost atât de admirat de daci, încât a
devenit unul dintre însemnele lor cele mai importante. I-am arătat un steag
dacic, i-am povestit mai multe despre daci – tot le sugerase educatoarea, la
grădiniță, ca în locul poveștii obișnuite de seară, să le ceară părinților
povestea unui eveniment care a avut loc în trecut. O narațiune istorică, altfel
spus. Eu am împins trecutul cât de departe am vrut și-am ajuns la daci.
Am încercat să
păstrez discuția în termeni cât mai generali:
- unde au trăit dacii (din fericire, reperele geografice mari – Carpații, Dunărea, Marea Neagră – le are de la grădiniță);
- când au trăit dacii (iarăși, știe ce sunt mileniile de la grădiniță, termenul apare în poezia ei din serbarea de Crăciun);
- clase sociale, ocupații, câteva elemente de cultură și civilizație (tatăl ei i-a arătat fotografii cu cetățile dacice pe care le-a văzut în timpul unei expediții, partea mea au fost bijuteriile dacice și câteva basoreliefuri de pe Columna lui Traian).
Pentru că am
ajuns să discutăm mult despre aur (!), am modelat și-o brățară dacică din plastilina.
I-am deschis și-un șantier arheologic la repezeală, pentru că prea era
pasionantă discuția despre ce face un arheolog. Am folosit un sac de pământ
pentru flori, monede oarecare dintr-o colecție mai veche, am spart o ulcică din
lut și-am ascuns cioburile în pământ, am aruncat acolo și-un inel pe care nu-l mai
purtam de mult – masiv, cu niște pietricele colorate, destul cât să arate extrem
de prețios în ochii Unei.
Iar Una a
excavat, a săpat, a curățat obiectele de pământ, le-a îngropat la loc și iar le-a descoperit, le-a inventariat în cele din urmă și așa am
ajuns să discutăm despre ce se întâmplă mai departe cu ele. A ales Una să le predea unui muzeu, pentru că
așa e corect.
Una peste
alta, cred că tot ce-am vorbit și-am făcut i-a prins bine zânuței mele pentru
că a fost făcut și vorbit exact atunci când subiectul o interesa cel mai tare.
Nu pot însă să nu mă întreb ce-ar fi dacă toate ideile bune mi-ar veni din
timp, ce-ar fi dacă aș avea timp să planific totul mai atent, dacă aș fi avut
la îndemână altceva decât plastilină efemeră din care să modelăm brățara, dacă
Una ar fi găsit, în săpăturile ei, un ”adevărat” tezaur dacic, adică reproduceri
miniaturale ale bijuteriilor dacice pe care le admiră, un steag, o sica, vase
dacice etc. Înțelegeți unde bat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu