Trusa de cusut

            Nu mă pricep la cusut, împletit, meșterit frumos, desenat expresiv. Cu toate acestea, încerc să n-o privez pe Una de niște experiențe care ar putea fi grozave pentru ea. Dacă nu pot modela pentru copilul meu îndemânarea, măcar entuziasmul, deschiderea față de nou pot să le modelez. Asumarea de riscuri fără teama de a cădea în ridicol. Pentru că eu cu acul în mână cad în ridicol de fiecare dată, credeți-mă! J

            Așa încât, anul acesta, de ziua ei, Una a primit o trusă de cusut. Am improvizat-o eu acasă, cu tot dragul pe care mi-l inspiră fetița mea. Cutia din lemn e de la un joc mai vechi, risipit cine știe pe unde și cum. În cutie am pus ace, un degetar (pe care eu niciodată n-am știut la ce și nici cum să-l folosesc), ațe colorate, păstrate de bunica Unei din vremea când cosea goblen. Năstureii colorați sunt, cei mai mulți, de la hăinuțele de bebeluș ale Unei, i-am și spus asta și am emoționat-o peste așteptări. Câteva panglici, câteva bucățele de fetru și de dantelă și iată un cadou pe care Una n-o să-l uite ușor.

            Unei îi place mult cusutul, atâta doar că nu reușim întotdeauna să coasem cât ar vrea – ba e Petru periculos de aproape de ac, ba e timpul scurt, atât de scurt încât ne-ar plăceam să-i coasem și lui o extensie, ceva care să ne dea voie să prelungim cât vrem noi bucuriile împreună.

 

            Desigur, șnuruitul rămâne și el un compromis acceptabil, pentru momentele în care nu pot fi aproape de ea s-o ajut. Mai mult, pentru că există carton de decupat/perforat, imprimante și mașinării de laminat, îi pot da să șnuruiască imagini legate de ceea ce o interesează mai mult în momentul acela – iată Pământul în mâinile Unei mele, cred că se prefigurează o temă cosmică în săptămânile care urmează.

 

 

5 minute pe zi: Sunetul inițial/litera cu care începe un cuvânt

Una e ”grădinițar” cu normă întreagă. E în grupa mare anul acesta la o grădiniță unde se simte bine, unde s-a atașat mult de ”doamna” și de ceilalți copii. A fost Una într-atât de norocoasă, în anii aceștia de când semnează și ea condica de prezență, zi de zi, încât n-a fost nevoită să se trezească devreme și să alerge, fie ploaie, fie vânt, la datorie. Ajunge la gradiniță, de obicei, în jur de ora 9.30 și înapoi acasă pe la 5.

Ziua ei acolo e oricum lungă și grea – nu fiindcă provocările intelectuale ar copleși-o, ci pentru că emoțional consumă multă energie. Efortul de autocontrol pe care îl face peste zi ca să se plieze disciplinei de grup e uriaș.

Așa încât acasă nu-mi mai dorește decât... să se bucure. Orice facem acum împreună durează cam 5 minute, se întâmplă când, dacă și unde vrea Una. Încerc să găsesc ceva interesant care se poate lucra pe covor, în pat, nu neapărat la masă, caut să rotesc activitățile și să speculez interesele ei de moment. Acum, spre exemplu, e într-o fază extrem de favorabilă oricărei activități care implică scris-citit, e înnebunită să învețe să scrie de mână. De obicei, îi las pregătit totul pe masa din bucătărie și ea alege când și dacă parcurge ce-i propun eu.

Un exercițiu clasic pe care îl facem și noi e cel de recunoaștere a sunetului inițial al unui cuvânt, respectiv a literei cu care începe cuvântul. Pentru asta folosim carduri cu imagini ca cele pe care le puteți descărca de aici, pregătite pe vremea când lucram la lapbook-ul despre copaci. Le-am printat pe carton, laminat și decupat. Ca să indice răspunsul corect, Una a folosit un marker care se poate șterge dupa aceea ușor sau clame de rufe. Cui nu-i place să se joace cu clamele de rufe?!

Însă, când timpul ne presează și/sau inspirația ne trăsnește, confecționăm carduri mai simple și mai nepretențioase (mă tem că ”nepretențios” e un cuvânt pe care îl veți citi des aici). Pentru cele din fotografii am decupat imagini cu fructe și legume de toamnă din pliantele publicitare care ne inundă, periodic, cutia poștală. Le-am lipit pe foi smulse dintr-un carnețel vechi, nefolosit, am scris eu cu carioca trei variante de răspuns sub fiecare imagine.

 

În plus, pentru ca Una să poată verifica singură dacă răspunsurile ei sunt corecte, am folosit un procedeu inspirat dintr-un joc pe care l-am vazut cândva. Am făcut, cu un perforator obișnuit pentru hârtie, câte o gaură în dreptul fiecărei variante de răspuns. Am întors fișa pe verso și numai în jurul răspunsului corect am desenat o floricică. Nepretențioasă, desigur. J Am adăugat, lângă teancul de fișe, un șnur.

 

 

Cand Una s-a apucat de lucru, a trecut șnurul prin gaura din dreptul răspunsului pe care îl credea corect. Întorcea apoi cardul ca să vadă dacă într-adevăr e bine, și tot așa. La sfârșit, a avut o ”ghirlandă” de carduri.

Un exercițiu de recunoaștere a literelor/sunetelor combinat cu unul de șnuruire. Unei i-a plăcut, pe noi nu ne-a costat nimic. Bine, ne-am simțit doar puțin limitați de oferta magazinelor care-și fac reclamă în cutia noastră poștală dar n-a fost nimic grav!

Copaci IV. Foioasele

Căutând mai multe materiale pentru șnuruit, am improvizat și-am meșterit noi câteva – din două cutii de la pizza am decupat câteva frunze. Am folosit arțar, nuc și stejar pentru că forma frunzelor e ușor de recunoscut. Una le-a pictat, eu le-am găurit cu un perforator și Una a tot șnuruit. Așa am ajuns să vorbim mai multe despre frunze și asta a condus la distincția dintre foioase și conifere. Una cunoștea termenii din anii trecuți, probabil de prin enciclopediile pe care le mai citim, dar nu zăboviserăm niciodată în detaliu asupra termenilor.

I-am luat pe rând și-am încercat să ducem totul un pic mai departe.

Foioasele

Culegând frunze în timpul plimbărilor noastre obișnuite, am vorbit despre faptul că foioasele au frunzele precum niște „foi” verzi și subțiri, care-și schimbă spectaculos culoarea înainte de a cădea. Am numit foioasele pe care le întâlneam ici și colo, am comparat forma frunzelor lor și aspectul general al copacului – coroana rotundă, plină a nucului cu silueta alungită, grațioasă a mesteacănului, spre exemplu.

Acestea sunt și informațiile pe care le-am inclus, de curând, și-n lapbook, nu pentru că Una poate citi singură un text de dimensiunile astea, ci pentru că e bine să fie acolo în momentele în care folosim lapbook-ul împreună.

Frunza

            De la grădiniță, Una știa că frunza este „bucătăria” plantei. Am construit pe informația asta. Tot culegând frunze, am pipăit nervurile, am analizat forma limbului și marginile frunzei, am văzut că pețiolul fixează frunza de ramură – am introdus deci o terminologie care poate părea inutilă, dacă nu de-a dreptul ridicolă, dat fiind faptul că învățăcelul nu are decât 5 ani. Unei însă îi place toată „pălăvrăgeala” asta științifică, planul ei e să devină, atunci când va fi mare, o regină-om de știință, așa încât are nevoie să știe totul pentru ca să poată fi o regină bună! Așadar, cine-s eu să mă pun în calea visului ei de a stăpâni lumea?! Dacă va uita mâine că „pețiol”se numește codița frunzei, nu-i, cu siguranță, nicio tragedie. Dar rămâne faptul că mintea ei a lucrat cu informație autentică, și-a exersat abilitatea de a folosi date reale. Până la urmă, rămâne faptul că a spus lucrurilor pe numele lor.

            Ce-am făcut ca să întărim datele acestea noi despre frunză? Am făcut un veritabil număr de magie – vechiul, nemuritorul truc al frunzei ascunse sub foaia de hartie; pe măsură ce hașurezi pagina cu un creion moale, apare, ca prin minune, „negativul” frunzei. Pe măsură ce hașuram, numeam părțile frunzei care deveneau vizibile, încercând să facem totul cât mai amuzant – “Cât de lungă o fi nervura asta?! Siiigur nu încape pe pagină. Hai să călătorim de-a lungul ei. ” “Doaaaamneeelor și domnilooor, vă preziiint... pețiolul!” Mă rog, tot ce mi-a trecut prin minte! Greu s-a săturat Una de jocul acesta, cred că avem pe undeva un carnețel întreg în care apar frunze în toate culorile curcubeului!

            Pentru lapbook am colorat nițel pe fișa cu  „uși”. Dacă bați la fiecare „ușă”, ai șanse bune, spune Una, să te întâlnești cu stăpânul casei. De fapt, așa trece ea în revistă toate informațiile, cu câte un cioc-cioc scurt, salutul obligatoriu, bucuria că da, uite, pețiolul (sau limbul, sau nervura principală) e acasă, apoi pornim în vizită la „vecini”! Conturul frunzei l-am făcut după o frunză de păr culeasă în timpul unei plimbări, am și lipit frunza pe fișă. Una a lucrat singură apoi, citind ce scrie pe fiecare parte a fișei și colorând în interior, după chef și inspirație. Pentru ultima fereastră ar fi trebui să traseze nervurile frunzei și asta a și încercat să facă. Nervura principală e la locul ei, cele secundare însă le-a trasat  invers, cu deschiderea spre pețiol și nu spre vârful frunzei. Am lăsat-o totuși să termine așa și la sfârșit numai am observat împreună diferențele dintre frunza de păr și cea lucrată de ea. A remarcat greșeala dar tot ea m-a informat că frunzele zânelor au nervurile altfel orientate, așa că n-am mai corectat nici noi fișa!

 

            Pe lângă toate astea, ca să putem răspunde la veșnicele întrebări despre frunze – de ce sunt verzi, de ce-și schimbă culoarea, de ce cad toamna etc. am citit enciclopediile pe care le avem în bibliotecă. Am folosit și pachetele de fișe gratuite pe care le-am găsit pe naturedetectives.org.

Vânătoarea de copaci

            A fost, cred, una dintre trăsnăile care i-au plăcut Unei cel mai mult. Am căutat, cale de câteva străzi în jurul blocului nostru, toți nucii pe care i-am putut găsi. Pentru fiecare nuc găsit, Una bifa (cu roz!) o căsuță din tabelul pe care-l pregătisem de acasă (și pe care l-am pus și aici, ca să vă puteți face o idee mai clară despre cum arăta el). Am crezut că 20 de casete o să fie suficiente, ei bine, n-au fost! N-am fost nici eu pregătită pentru entuziasmul cu care s-a echipat pentru expediție, pentru pasiunea cu care a scotocit din ochi fiecare grădină, pentru satisfacția cu care a numărat (de nenumărate ori!) căsuțele deja bifate, pentru insistența cu care a cerut să fie fotografiată în timp ce se comportă ca un veritabil om de știință. Sigur că pentru asta și-a pus bocancii de munte și-un bandaj de pirat pe-un ochi, și-a luat lupa în rucsac și-a vrut musai o pauză pentru gustare, că doar așa fac adevărații cercetători!

Și cred că tot entuziasmul ei a fost răsplătit prin micile bucurii pe care întâmplarea ți le scoate în cale – o salcie cu ramurile lungi până la asfaltul trotuarului este, a spus Una, o casă a zânelor; un copac în care se adunase tot păsăretul din lume ne-a ținut o bucată bună de vreme în loc, filmând larma asurzitoare. Ce mai, numai aventuri și descoperiri!

 

Și-am reușit, printre picături, să și adunăm ramuri, scoarță, frunze și fructe de nuc din care, la întoarcerea acasă, am “reconstruit”, după o idee de pe naturedetectives.org, un nuc în miniatură. De lucrat, am lucrat amândouă și-am încercat să punem materialele adunate în timpul expediției acolo unde le era locul și în natură - din scoarță am imaginat trunchiul, din frunze și crenguțe - coroana copacului etc. Buburuza a aterizat pe planșă la insistențele Unei, care a vrut ca nucul să aibă un prieten.

 

            Una peste alta, si eu am fost impresionată de cât verde e în jurul nostru – mulți pini, foarte mulți tei și, desigur, 27 de nuci.