Igraine Fărădefrică

           Una are trei cărți preferate – Pippi Șosețica, Igraine Fărădefrică și Minunatul Vrăjitor din Oz. Dacă mă întrebați pe mine ce-mi place cel mai mult din tot ce i-am citit până acum, probabil că lista mea n-ar fi mult diferita. În orice caz, azi aș pune pe locul I cartea Corneliei Funke. Igraine Fărădefrică e tare, dar tare de tot! Ne-am trezit azi-dimineață la 7, mi-am băut cafeaua în pat, cu copiii lângă mine și-am citit ultimele capitole înainte să ieșim din pijamale. Le-am fi terminat aseară, dar Petru era prea obosit.

            Ca să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut cartea astea, o să spun doar atât: m-am apucat eu, cea mai antitalent în materie de crafturi, să meșteresc un castel medieval dintr-o cutie, am lipit tuburi de carton, m-am uns până la coate cu aracet, am decupat și-am meșterit și tot n-am dovedit proiectul acesta. Sigur că Una m-a ignorat suveran, sigur că mi-a reamintit ironic de numai vreo 20 de ori că eu urăsc papier maché-ul, sigur că n-a pus mâna să mă ajute nici măcar preț de cinci secunde. Dar mi-a plăcut cartea! Ce să fac?! Mi-a plăcut cartea și părea cumva potrivit să ne apucăm de făcut așa ceva. Ce ți-e și cu ideile astea fixe și preconcepute!

            La castel o să mai lucrez și săptămâna viitoare, cartea însă e gata. Și-am fi vrut, și eu și Una, să existe o serie. Nu-mi vine să cred că nu aflăm ce se întâmplă mai departe cu Igraine, tocmai acum, când visul ei se apropie așa de mult de împlinire!

            Cine-i Igraine și de ce ne pasă așa de tare încotro va apuca ea de acum încolo? Să vedem, să vedem…

Igraine împlinește azi 12 ani. Nici nu deschide bine ochii și ce zărește pe vârful propriului ei nas? Un păianjen. Nu, nu m-ați auzit bine! UN PĂIANJEN!!! Iar Igraine nu se teme de nimic pe lumea asta decât de păianjeni! Noroc de Sisifus, motanul ei, care salvează rapid situația.

Igraine locuiește în castelul Pătrunjelului de Câmp, vecin cu Pădurea Fremătătoare. Dacă privești în zare, spre est, vezi cele cinci turnuri rotunde la castelului Stâncii Posomorâte. Peste dealuri locuiește uriașul Garleff, o creatură liniștită și blândă care nu face altceva decât să stea întinsă printre rugii de mure și să privească luna. Prin păduri ai putea întâlni dragoni cu trei capete, hăituiți de vreun cavaler cu un singur ochi, sau lei din piatră care maschează o intrare secretă în castel.

Deocamdată însă, Igraine are alte griji. Ea hrănește, ca în fiecare dimineață, șerpii din apă din șanțul castelului și așteaptă cu nerăbdare ca sir Lamorak, tatăl ei, frumoasa Melisande, mama ei și Arthur, nesuferitul ei frate mai mare să iasă odată din camera de vrăji. Pentru că da, Igraine e mezina unei familii de extraordinari vrăjitori, moștenitori ai cărților cântătoare în care sunt depozitate puteri uriașe. Fetița găsește însă că magia e plictisitoare. Visul ei e să devină cavaleră, întocmai ca străbunii ei.

Cum se transformă o aniversare într-un asediu? Aveți la dispoziție 200 și ceva de pagini ca să aflați. Aproape 30 de capitole scurte și povestite alert, cu umor și cu nerv. N-o să lăsați cartea din mână, vă promit. Cum să nu-ți placă un puști ca Arthur, strașnic ucenic al părinților lui, mare iubitor de șoricei, în stare să țină la distanță o armată întreagă prin magie, dar incapabil să obțină altceva de mâncare decât pesmeți și ouă albastre? Cum să nu-ți placă Sisifus, cel mai gras, leneș și lacom motan vorbitor? Cum să nu-i adori pe Melisande și pe Lamorak, atât de grațioși și nobili chiar și când se vor trezi transformați în… dar nu mai bine aflați voi? Cum să nu te topești pentru Cavalerul cel Trist de pe Muntele Lacrimilor, cel ale cărui suspine nu încetează de când a fost dezonorat de Rowan Fărădeinimă?

Cartea asta i s-a potrivit mănușă Unei. Tot și-a dorit ea mereu să devină cavaleră, uite că are acum și personajul cu care să se identifice.

Cornelia Funke scrie o proză nemaipomenită, pe cuvânt de livrovor!

”Minunatul Vrăjitor din Oz” – bilețelele

            Seara citim. Citim pur și simplu, fără prea multă punere în scenă a actului lecturii, noi două cuibărite cu cartea în brațe și cu Petru patrulând pe lângă sau printre noi. Fără altă miză decât cartea și întâmplările ei, hai mami, încă un capitol, cine, ce face și de ce, oare ce mai urmează, știi ceva, mie îmi place Sperie-Ciori, de ce, fiindcă nu doarme niciodată, la noapte o să fiu Sperie-Ciori, el a stat toată noaptea treaz lângă ușă, nici n-a avut nevoie de pat, eu oftez. Ascultă, mami, Petru vorbește limba munchkinezilor!

În ultima vreme însă, Una a tot încercat să descifreze, în timpul lecturilor noastre împreună, câte un cuvânt din ”Minunatul Vrăjitor din Oz”, însă urmărea greu fontul mic de pe pagină. Ca s-o ajut, am scris câteva cuvinte din text pe bucățele de hârtie. I-a plăcut, a mai cerut. Bilețelele s-au adunat, capitol după capitol.

            La un moment dat, a vrut să le recitească pe toate și a făcut, spontan, legăturile logice între termeni  - pe ”Kansas” l-a legat de ”Toto” și de „fetiță”, pentru că din Kansas au fost amândoi smulși de ciclon.

Am dus până la capăt intuiția Unei și-am tot ordonat bilețelele într-un fel de diagramă care, în fond, rezumă textul. Am desenat și simboluri ale fiecărui personaj pe câte o bucată de hârtie și am înșirat cuvintele noastre pe coloane. La început, le-am așezat în ordinea în care le luam din teancul cu bilețele.

Apoi, însă, Una a vrut să facă ordine și în interiorul fiecărei coloane, astfel încât succesiunea de termeni să fie una cu sens. Spre exemplu, sub imaginea Leului fricos am așezat, deocamdată, bilețelele pe care scrie: leul, coamă, fricos, temător, laș, curaj.

 

Într-o seară am despărțit cuvintele în silabe și iarăși le-am grupat în coloane.

 

           
              Încă mai lucrăm...

Prima carte „cu capitole”

 

            Noi recitim mult. Eu am câteva cărți-obsesie la care mă întorc, mereu și mereu, cu o pasiune maniacă. Petru, nu mai spun, recitește cu o pasiune bebelușească care sigur nu vă e străină, dacă aveți un prunc mic prin preajmă. Una recitește și ea mult, cu pasiunea iscoditoare a celor 5 ani mici/mari cu care se laudă.

Acum recitim ”Minunatul Vrăjitor din Oz” al lui L. Frak Baum. E o carte importantă pentru Una din două motive – a primit-o cadou când a împlinit patru ani și e prima carte ”cu capitole” pe care am citit-o împreună.

Când am cumpărat-o și-am scris, în interior, câteva rânduri, am avut în minte o Una mai mare, care urma, într-un viitor nebulos pentru mine, să afle despre întortocheatul drum spre casă, despre chipurile neașteptate în care pot să-ți apară prietenii, despre ce înseamnă să fii cu adevărat curajos, deștept sau sufletist. Volumul, deși bine legat și frumos ilustrat, avea mai puține imagini decât cărțile cu care era ea obișnuită. Era un volum gros, cu multe pagini, nici nu știa să citească singură câte pagini are. Întâmplări multe, personaje numeroase, eram sigură că nu-i momentul, la patru ani, să trecem la cărți ”lungi”. Dar Una mea de patru ani a bâzâit că vrea să citim acum, acum și nu mai târziu, măcar puțin și uite așa a ajuns să înghită capitol după capitol, până la final.

De ce e ”Minunatul Vrăjitor din Oz” o carte atât de potrivită să fie prima carte ”cu capitole”?

·         Pentru că e alcătuită, în cea mai mare parte, din capitole rezonabile ca dimensiune;

·         Pentru că fiecare capitol încheie rotund un singur episod al poveștii; puteți, deci, să vă opriți după un capitol și să întoarceți pe toate fețele ce s-a mai întâmplat cu Dorothy și ai ei;

·         Pentru că povestea progresează liniar, e deci ușor de urmărit/recapitulat cu micii ascultători; nu riscați, în felul acesta, să-i pierdeți printre episoade secundare prea complicat de ordonat;

·         Pentru că personajele sunt – mai trebuie s-o spun? – cuceritoare;

·         Pentru că binele și răul, realul și aparentul sunt puse într-o ecuație clară, pe care cei mici o rezolvă cu ușurință; Una mea, cel puțin, e foarte sensibilă la mesajul etic al fiecărui text pe care îl citim.

Pentru un copil care are deja un pic de experiență într-ale cititului, ”Minunatul Vrăjitor din Oz” poate să fie o excelentă primă carte mare.

Care a fost prima carte ”cu capitole” a copiilor voștri? Și, mai ales, ce le mai citiți după prima carte? Noi am trecut prin Habarnam, Pippi Șosețica, am făcut o tentativă de a ne apropia de ”Micul Prinț” dar ne-am îndepărtat repede și acum recitim și căutăm, căutăm...