Cum am sărbătorit ”Super Luna”

Când am citit despre ”Super Lună”, mi-am spus că nici nu putea exista pretext mai frumos pentru o aventură. I-am povestit Unei despre Luna aceasta minunată, pe care n-o putem admira chiar la fel ca în fiecare seară și i-am propus să urcăm pe un deal din apropierea orașului și să așteptăm acolo să se ivească Luna. Una s-a bucurat: urma, a spus ea, să trăim cu toții ca zânele – o zi întreagă în pădure, făcând ceea ce (ne închipuim noi că) fac zânele.

Am adunat deci în grabă într-un rucsac tot ce ne trebuia pentru un picnic și-am fugit de asfaltul încins și sec. Pădurea a intrat deja în toamnă, semne mărunte se văd peste tot.

Iar ”zânele” mele au fost cum nu se poate mai bucuroase să-și stăpânească împărăția. Au alergat pe cărări, prin ierburile înalte și parfumate, s-au uimit de-o șopârliță care ne-a vizitat de câteva ori, curioasă. Au alergat ca nebunii până în vârful dealului, doar-doar vor vedea de sus trenul care trece prin apropiere. De fiecare dată trenul a fost mai rapid și din vârful dealului, copiii n-au mai putut auzi decât ecoul trecerii lui.

Am cules flori și-am împletit coronițe. Zâna cea mare a dansat în lumina caldă și în umbra răcoroasă a pădurii. 

Somnul de la prânz și l-au făcut pe o pătură întinsă pe iarbă, într-un cort improvizat care li s-a părut nemaipomenit. Una a vegheat somnul lui Petru, și atâta l-a mângâiat și l-a drăgălit, că până la urmă a adormit și ea.

După-amiază au luat de la capăt jocurile și-am urmărit zborul bondarilor uriași, al libelulelor iuți și curioase. Nu vedeți libelula, dar ea sigur e acolo, credeți-mă! Numai aparatul meu de fotografiat nu ține pasul cu zigzagurile ei rapide!

Apoi copiii au obosit și-au vrut acasă. Am renunțat cu un oftat adânc la imaginea pe care mi-o construisem toată ziua în minte: noi patru, stând în liniștea deplină a serii pe deal, față în față cu Luna deplină. Ne-am întors acasă și-am privit de la fereastră minunăția. Le-am pus copiilor un filmuleț scurt, dar încărcat de magie:

Iar înainte de culcare am citit o carte foarte interesantă: Nu știam că poți sări mai sus pe Lună și alte lucruri senzaționale despre explorarea spațiului.

Cumva, ziua asta i se potrivește mănușă Unei: un pic de magie, un pic de știință.

Școala de vară

            Școala de vară e pe-afară. Ieșim mult la plimbare, așa încât pur și simplu nu mai e timp să lucrăm ceva în casă. În traista mea (de ce nu i-oi fi făcut și ei o fotografie?!) pun apă, șervețele și diverse mărunțișuri pe care le cară după ea orice mamă cu copii mici.

Mai pun cartea din care citește Una și cartea din care îi citesc eu. (Despre ele vă povestesc în curând mai multe.)

Pun seturi de carduri refolosibile de la editura Gama.

 

 

Pun joculețe matematice mărunte, care încap într-un plic sau într-o punguță mică.

 

 

 

Pun creioane colorate și hârtie pentru acele momente extraordinare când e musai ca ea să deseneze ce-a descoperit sau să-și înregistreze observațiile.

Avem, așadar, un soi de busy bags pentru copiii mai mari, pe care joaca îi lasă fără răsuflare și care uneori, numai uneori, vor să stea cinci minute liniștiți pe iarbă sau pe un balansoar ca să lucreze ceva.

În lumea lui Guguță

Acasă la Guguță: Muzeul Satului Bucovinean 

 

            Pentru că ne place așa de mult să citim despre ”Isprăvile lui Guguță”, am vrut ca felul în care încheiem cartea asta să fie un eveniment. Ultimele capitole le-am citit pe iarba din curtea Muzeului Satului Bucovinean – e locul care, într-un fel, se apropie cel mai tare de atmosfera cărții.

 

 

            Ne-am plimbat mult, am intrat în case, ne-am închipuit (cu greu!) o zi trăită într-o astfel de lume, printre lucruri simple și frumoase. Cât timp aș fi avut eu să citesc? I-ar plăcea lui Petru să umble desculț prin bătătură? Ce s-ar face Una fără înghețată în miez de vară?! Ce bucurie însă că n-ar mai trebui să poarte niciodată pantaloni!

 

            La muzeu era coaptă zmeura. Prea mici ca să participe la atelierele micilor meșteșugari, ai mei au privit doar cum se lucrează lemnul, cum fetele cos păpuși sau pictează. Am stat pe prispa caselor, ici și colo, și-am povestit de-ale noastre și-am ascultat cum o mama din Bucovina își leagănă pruncul nou-născut, cântându-i dulce.

 

 

            A fost grozav s-o ascult pe Una gândind cu voce tare:

Oare care casă i s-ar potrivi lui Guguță? Am putea fi vecinii lui?

Uite o moară ca a lui Ciuboțel! Dar stai, e și în satul lui Guguță o moară, nu pune el o căciulă de grăunțe și umple coșul morii?

Vezi cum stau copiii ăștia singuri în sat? E ca atunci când s-a făcut Guguță împărat și-i spuneai toți Măria-Sa!

 

 

Și uite, lumea cântă și dansează, e ca petrecerea dată în cinstea lui Lili!

 

 

Știi ce, nu l-am întâlnit nici pe Guguță, nici pe ai lui, dar asta fiindcă e zi și umblă lumea pe aici. Dar pun pariu că noaptea, când se face liniște, ies toți și-i putem vedea! Să venim și la noapte!

Ne-am așezat pe iarbă și-am citit ultimele pagini cu încântare, cu bucuria că iată, am găsit o cărare îngustă care duce drept în miezul lumii lui Guguță.

Am tăcut cât să lăsăm ecourile cărții să se multiplice în jur.

O scrisoare pentru Guguță

Ne-am plimbat din nou de la o casă la alta, încercând să ne dumirim unde ar putea locui Guguță. Pentru că Una i-a scris și-ar fi vrut să-i ducă ea însăși scrisoarea.

 

 

Uimirea cea mai mare a Unei e cât de independent și de sigur pe el e Guguță – el rămâne mai mereu singur acasă sau străbate satul de la un capăt la altul fără să-l însoțească vreun adult din familie. Sunt lucruri pe care Una nu le-a încercat niciodată și care, spune ea, o sperie. (Bine, mă sperie și pe mine, dar asta e altă poveste!)

Până la urmă, Una a lăsat scrisoarea la moară, s-o ducă piticul la casa adevărată a lui Guguță. Tocmai când mă întrebam cum sa fac să-i explic, fără s-o dezamăgesc, că nici scrisoarea asta nu va pleca cu adevărat la destinatarul ei!

Oare cum arată Guguță?

Am căutat împreună chipul lui Guguță. Parcă l-am ghicit ascuns după o poartă dar Una spune că nu purta căciula aceea înaltă din carte.

Am întins atunci pe iarbă câteva imagini pe care le pregătisem dinainte. Dintre toate, Una a ales două: Guguță al ei seamănă cu băiețelul pictat de Luchian. Iar Guguța e, fără îndoială, ”Fata pădurarului” de Tonitza. Și e acesta începutul unor povești noi, care neapărat se cer continuate...