Lecția de franceză. Le livre de l’automne

       În curând se vor relua întâlnirile săptămânale ale clubului francofon la care Una a participat și în luna august. E nerăbdătoare să-și revadă colegii și pe Doamna, e nerăbdătoare să le arate ce multe știe acum mezina pe care, astă-vară, au răsfățat-o cu toții. Pentru că timpul a trecut cu folos: Una cere tot mai des s-o învăț ceva nou și de obicei facem asta în drum spre școală: alegem un cuvânt, ne jucăm cu el, ni-l pasăm una, alteia, îl rostim țopăind, îl rostim șoptit, cântat, strigat, legănat, silabisit sau dimpotrivă, repede, repede, întrecându-ne să-l spunem una mai iute decât alta. Îl așezăm apoi printre cuvintele pe care Una le știe deja: legăm propoziții scurte pe care le repetăm printre picături. Jucăm, uneori, jocul muțeniei: îi vorbesc eu în franceză, rar și limpede, iar când aude ceva ce nu înțelege, ea bate din palme, apoi îi traduc.

            Săptămâna trecută am vorbit mai ales despre toamnă, iar la sfârșit Una și-a amintit un obicei mai vechi de-al nostru, al ”cărticelelor” meșterite acasă. Și-a vrut să ”scriem” noi o carte a toamnei. Cât eu mi-am oblojit răceala cu ceaiuri și batiste, Una a decupat, a desenat, a lipit, a copiat de pe bilețelele mele texte scurte pe care să le includă în ”carte”.

E încă derutantă pentru ea diferența dintre cuvântul scris și cel rostit - deși i-am citit în franceză și înainte, n-a fost niciodată curioasă să urmărească atent scrisul de pe carte. M-a certat când părerile mele i s-au părut formulate prea apăsat și m-a poftit să încep și eu o carte a mea, dacă țin așa de mult la o idee sau alta. A mai cedat, ici și colo, ca să-mi facă pe plac.

            Una a decis să nu coasem cartea până nu se încheie toamna. Oricând ar mai putea fi ceva nou de adăugat…

Atelier de toamnă

          

          Toamna e anotimpul atâtor ofiliri delicate! În ultimele săptămâni am adunat flori uscate fără să știu exact la ce le vom folosi. De curând, le-am găsit locul.

         Ne-am pregătit, mai întâi, planșele pe care am lucrat, fondul. A fost ideea lui Petru să punem culori la întâmplare și apoi să ”lipim” foile peste cealaltă, presând bine în toate direcțiile. Culorile s-au transferat de pe o bucată de hârtie pe cealaltă, s-au amestecat iar efectul final a fost cel al unei ”amprente” neobișnuite. Am lăsat ”capodoperele” să se usuce peste noapte.

           Dimineață, am adus pe măsuța de lucru planșele uscate, aracet și nenumărate alte mărunțișuri foșnitoare: bucățele de hârtie și scoarță, rămurele, flori uscate, frunze și coji de nucă, orice mi-a trecut prin minte că le-ar putea plăcea. S-au adunat multe și pe măsură ce lucrau și-și aminteau că mai avem, pe undeva, materiale care s-ar potrivi:

            Copiii au lipit cu aracet florile uscate, bucățele de hârtie, tot ce au mai vrut să adauge. Au combinat materialele așa cum au vrut, iar Petru m-a uimit iar cu libertatea extraodinară pe care o are în raport cu ceea ce face: el a încercat să mărunțească petalele cu foarfeca, apoi scoarța de copac, tot el și-a amintit cum am mototolit mai demult hârtia creponată pentru un colaj la care n-a vrut să lucreze mai deloc și-a folosit aceeași tehnică acum:

            Iată lucrările lui Petru:

            Iar acestea sunt lucrările Unei: