Domnița la castel

Locul

Într-o zi banală, ieșim la joacă într-un parc banal dintre blocurile banale ale unui oraș banal. Intru eu prima în parc și adun, în mare viteză, grămăjoarele de dog poop, pentru că Petru știu sigur că n-ar ști să le ocolească. Dar dacă tot am început într-o notă banală, să le spunem, banal, rahați de câine. Nu mă supăr însă, sunt veseli și luminoși copiii și avem noroc de prieteni de joacă frumoși…

În zilele mai puțin banale însă, ne jucăm într-un loc frumos, unul plin de armonie, cum spune Una. (Armonie e un cuvânt pe care-l folosește des în ultima vreme.)

 

 

 

Intrăm în curtea mănăstirii Zamca și dintr-o dată totul se întâmplă altfel: iarba e din nou curată și verde, zgomotele sunt cele ale pădurii din preajmă și-ale jocului copiilor. Într-un loc atât de frumos, e mai ușor să fii tu însuți armonios: de aceea poate îmi simt gândul mai slobod și fără valuri, de aceea poate vocea mi-e mai liniștită când le vorbesc pruncilor.

 

E o construcție fortificată, nu un castel în adevăratul sens al cuvântului. Dar chiar și așa, Una poate să-și hrănească, între aceste ziduri, reveriile mai mult sau mai puțin medievale - se vede prințesă în turn, om de știință cercetând inscripții străvechi, Descoperilă prin curtea largă. Eu o văd copilă. Cu jocuri de copil dintotdeauna.

Cartea

Locul în sine e poezie. Locul în sine e o lecție. Nu-i mai trebuie nimic în completare, știu. Dar pedantă cum sunt, n-am putut să nu-i alătur o carte:

”Castelul. Cronicile asediului” e o carte scrisă de Derek Farmer și ilustrată de Mark Bergin. A apărut la editura Curtea Veche care s-a ocupat cum nu se poate mai frumos de acest volum: coperta e broșată, hârtia – lucioasă, paginile sunt foarte bine legate.

 

Cartea e o enciclopedie pentru cei mici. Ea trece prin mai toate temele mari  legate de viața într-un castel medieval. Informațiile sunt bine sintetizate, distribuite pe pagină în casete de dimensiuni mici, astfel încât lectura nu e deloc intimidantă.

 

Ilustrațiile spun și ele o poveste, așa încât pagina e foaaarte greu de întors – mereu se mai găsește ceva de observat, de dicutat sau de întrebat.

 

În paralel, cartea narează povestea asediului castelului Gaillard, ridicat în Normandia de Richard Inimă-de-Leu pentru a-și apăra ținuturile. Partea aceasta de istorie adevărată a cucerit-o pe Una. Despre castele mai citiserăm multe, dar faptul că discutam acum despre unul adevărat a făcut diferența. Pe fiecare pagină apar cărticele micuțe în care e notat jurnalul imaginar al lui Roger de Lacy, comandantul militar al fortăreței. Pentru Una, paginile acestea micuțe au reprezentat partea cea mai interesantă a cărții. Caracterele elegante, distincte de cele folosite pe restul paginii scot și mai mult în evidență notațiile lui Roger de Lacy.

 

Mai sunt, apoi, paginile duble care desfăcute, reconstituie o imagine panoramică impresionantă.

 

 

Jocurile

Cele mai simple și mai frumoase: de-a v-ati ascunselea, șotron. De-a Descoperilă. Timp de stat pur și simplu în iarbă. Domnițe și cavaleri.

Omul de știință a descoperit câteva inscripții vechi și a petrecut minute bune încercând să le copieze. S-a încruntat strașnic încercând să le descifreze. Degetele au simțit piatra. Liniștea de sub boltă a făcut ca pasul omulețului mic să fie mai apăsat și mai calm.

 

 

            Printre picături, am comparat ansamblul fortificat cu ceea ce știam despre castele din cărțile noastre. Am mers de-a lungul zidurilor și-am găsit ferestruicile dar n-am dat peste creneluri. Am mers de-a lungul valului de pământ care protejează construcția și-am privit în șanțul de apărare. Am numărat intrările și turnurile de la porți.

 

 

            Am făcut măsurători – cu pasul de la o poartă la alta. Cu palma, cu un creion, cu o frunză  - la unul dintre contraforți.

 

            Am desenat și noi castele după un tutorial descoperit pe Art Projects for Kids. Mi-ar fi plăcut să vi le pot arăta dar ce mai era de salvat de sub creionele bebelușilor care au vrut și ei, neapărat, să deseneze împreună cu noi?!

 

 

În chip de concluzie

            Ne mai trebuie cărți. Mai sunt atâtea jocuri de jucat. Afară e soare. În iarbă se aud lăcuste și o șopârlă verde a trecut iute pe lângă sandalele mele. Una a țipat, desigur…

Copaci V. Copacul zânelor

Imaginea cercurilor concentrice care se pot vedea în secțiunea prin trunchi a urmărit-o mult pe Una, a desenat și-a tot desenat, a cerut “proiecte” și-a tot cerut până mi-am amintit de Kandinsky. Aveam o reproducere după celebrul studiu de culoare,  i-am arătat-o Unei și am transformat-o apoi într-un puzzle nepretențios. Pentru asta am printat imaginea pe carton, am laminat-o și am tăiat-o în mai multe bucăți pe care Una le-a tot asamblat, fascinată.

 

 

(Dacă vă tentează să creați astfel de puzzle-uri, trebuie să știți că piesele sunt un pic mai dificil de aliniat. Până la urmă, însă, totul depinde de priceperea și de răbdarea copilașului.)

Mie genul acesta de abordare a artei “serioase”  mi se pare foarte potrivit pentru copii mici. Întâi, pentru că orice formă de învățare care trece prin joacă are șanse uriașe să fie un succes. Apoi, pentru că cei mici sunt activi, învață enorm manevrând nestingheriți obiectele din jurul lor. Un puzzle satisface tocmai nevoia aceasta de contact direct, nemediat cu obiectul de “studiu”. Compunând puzzle-ul, copilul face efortul (care numai efort nu i se pare, ci o joacă) de a analiza imaginea, de a gândi raportul parte-întreg, de a se opri asupra unor detalii etc. În fine, Una e îndrăgostită de puzzle-uri, orice trece printr-un puzzle i se pare nemaipomenit și atunci profit cu nerușinare să-i pun sub ochi câte și mai câte lucruri cred că ar putea-o interesa.

Am continuat cu un colaj a cărui idee am găsit-o pe “Art Projects for Kids”. Am decupat eu trunchiul copacului și o parte dintre cercurile care alcătuiau coroana copacului și i-am explicat Unei cum să procedeze mai departe. Când deja lucrarea a început să capete formă, Una i-a spus “copacul zânelor”. L-a uitat pe Kandinsky cu totul, pentru că ipoteza ei de lucru i s-a părut cu muuult, mult mai fascinantă decât gândul că uite, adaptăm, după puterile noastre, o operă de artă celebră.

L-am uitat și eu pe Kandinsky, ce să fac, și-am ieșit iar la plimbare să căutăm pe afară stejari, adevărații copaci ai zânelor. Dacă o întrebați pe Una, o să știe ea să vă explice mai bine decât mine că zâne se ascund peste tot, dar un stejar bătrân va rămâne, cu siguranță, sălașul lor preferat. Am recitit o carte la care Una ține enorm, nu numai pentru ca e cu și despre zâne, dar mai ales pentru că e un dar de la un prieten tare drag. Ca s-o puteți răsfoi măcar virtual, puteți intra aici. E, cred, una dintre cele mai spectaculoase cărți pe care le-am văzut și, fără îndoială, cea mai frumoasă dintre câte avem.

Stejarii pe care eu îi cunoșteam din anii trecuți fuseseră tăiați și ne-a luat ore bune de plimbare ca să găsim alții. Care-i legătura cu lapbook-ul nostru? Poate nu una atât de evidentă... Ceva, ceva a  “învățat” Una – să privească atent în jur, să fie prezentă, activă în căutarea noastră, să se bucure de lume și de ceea ce facem împreună, să savureze momentul în care, rupt de oboseală, găsești ceea ce căutai!

Am folosit, după aceea, și materiale printate de aici, despre ciclul evolutiv al stejarului, mai mult ca o recapitulare rapidă a ceea ce văzuserăm afară.

Și pentru că, totuși, un rest de Kandinsky a mai rămas neconsumat în mintea Unei, a mai meșterit ea și-un ornament pentru fereastră, menit să atragă zânele. S-au folosit: hârtie, creioane colorate, (eterna și de neînlocuit în casa noastră) ață de la covrigi.

 

De fapt, am scris mult ca să spun scurt asta: mai important decât orice e că Una s-a odihnit și s-a jucat în umbra copacilor, a îmbrățișat copaci, le-a măsurat trunchiul cu brațele întinse, a cules frunze și ghinde și castane. Cât am pus noi pe hârtie, în lapbook, e doar o mică parte din ceea ce a învățat și nu tot ceea ce a trăit.

Copaci (II): Din ce e făcut copacul?

Recapitulând ce-am mai lucrat, îmi dau seama că multe dintre informațiile noastre au venit, identice, din surse diferite. Așa încât multe dintre micile proiecte ale Unei par repetitive, dacă nu de-a dreptul redundante. S-a întâmplat așa pentru că demersul nostru n-a fost planificat anterior, în sensul că eu nu mi-am propus să facem nimic în mod deosebit, ci am încercat s-o las pe Una să caute, să ceară, să-și conducă propria “muncă de cercetare”.

A fost pentru mine extraordinar să văd cum “crește” subiectul în mintea Unei, cum simte nevoia să “reviziteze” anumite informații, oricât de simple sau banale păreau ele pentru mine – și aici am intervenit punându-i la dispoziție materiale cât mai diferite, care să-i satisfacă nevoia de explorare a subiectului. Până la urmă, cred că așa era și logic să se întâmple: când te pasionează ceva, te scufunzi cu totul în ceea ce te interesează, aprofundezi, reiei etc.

Totuși, când am început să lucrăm la lapbook-ul nostru despre copaci am descoperit că Una reușea să sistematizeze (în limita celor 5 ani ai ei) ceea ce învățase, corela materialele pe care le folosise sau crease ea însăși, punea cap la cap informațiile într-un mod coerent. Deși numai liniar nu fusese demersul ei de până atunci, în final fiecare piesă a puzzle-ului își găsea locul.

Din ce e făcut un copac, Una știa deja. Dar a folosit subiectul ca pretext pentru un craft rapid, improvizat din ceea ce-am avut în casă. Am folosit ața de la niște covrigi mâncați mai devreme ca să închipuim rădăcinile unui copac, un tub de la hârtie igienică drept trunchi (Una a ținut să adauge o scorbură), carton pentru crengi și bucățele de șervețel verde pentru frunze.

Pe ultima pagină a acestui document am găsit o fotografie foarte frumoasă a unui copac ale cărui rădăcini sunt expuse, destul cât să pornim și noi o discuție despre ce e deasupra pământului și ce se ascunde sub pământ.

Pentru lapbook am improvizat repede un puzzle simplu și-am discutat încă o dată despre rolul fiecărei părți componente a unui copac. Informațiile le-am scris eu, Una n-a avut răbdare. Pentru că ea nu citește încă cu atâta ușurință cât să parcurgă întreg textul, am stabilit amândouă niște simboluri pe care le-a asociat cu informația. Spre exemplu, săgeata cu vârful în jos îi spune că rădăcina fixează copacul în sol, mănunchiul de săgeți cu vârful îndreptat în sus îi spune că prin rădăcini, copacul extrage din sol apa și substanțele nutritive etc. 

Ce-a interesat-o mult pe Una a fost, în punctul acesta, scoarța copacilor. Am stat mult afară, am observat și comparat scoarța copacilor din cartier și-a înțeles astfel că, pe lângă forma frunzelor, scoarța te ajută să determini specii diferite. De fapt, cred că partea senzorială, tactilă a experienței a atras-o cel mai mult. Am printat acest document pentru mai multe informații și am încercat și acest proiect de pe “Art Projects for Kids”, tocmai pentru că era orientat tocmai spre aspectul scoarței. Așa arată el în varianta Unei.