Lupii IV. Dacii fără romani

Una a fost foarte afectată de faptul că lupul a fost, de-al lungul timpului, atât de vânat încât a fost nevoie să se intervină și să fie socotit specie protejată înainte ca el să dispară. Una ia totul foarte personal, când o pasionează subiectul. I-au dat lacrimile și a fost nevoie de multă muncă și de multe povești ca să readuc balanța în echilibru. Dar cred că și lecția aceasta – mai dură, e drept – a fost necesară. Și ea trebuie să știe că ceea ce facem cu lumea asta are consecințe reale și grave, uneori ireparabile.

”Lecțiile” noastre sunt mai mult vorbite, vorbite și răsvorbite – în drum spre ora de balet și înapoi spre casă, în timp ce stăm la masă sau când facem ordine prin casă, oricând e un prilej bun să nu tăcem și să mai atacăm subiecte interesante. (De aceea, ce scriu aici sunt reconstituiri ale unor conversații sucite pe toate fețele de mine și de Una, mai haotice în realitate decât par ele atunci când le notez aici.) De obicei simulez neștiința și curiozitatea în legătură cu una sau alta, las totul baltă și mă apuc să caut informații. Pun întrebări cu voce tare și-o provoc pe Una să căutăm împreună răspunsuri – de obicei merge.

            De astă dată m-am întrebat de ce lupul e mereu personajul negativ în basmele și-n fabulele pe care le-am tot citit? Cum o fi apărut ura asta așa de aprigă între om și lup? Cum se face că lupul a fost atât de vânat? Am vorbit, deci, despre cauze: lupta pentru teritoriu, lupta pentru hrană. Oamenii și lupii au concurat adesea pentru aceleași teritorii și, evident, lupii au pierdut. Lupii flămânzi atacă vitele, oamenii i-au vânat, în schimb, fără milă.

            I-am arătat Unei o hartă în care e prezentat arealul de răspândire a lupilor și modul în care el s-a restrâns în timp. Prilej bun să discutăm și despre emisfere – nordul și sudul au fost mai ușor de reținut, cred că estul și vestul rămân pentru altă ocazie.

            Am vrut, apoi, ca Una să înțeleagă de ce dispariția unei specii e atât de gravă.

• Întâi, pentru că e prostesc (știu, e afectiv și sentimental și neștiințific, dar nu m-am putut abține să nu fiu vehementă!) – e stupid și e păcat ca o specie care a existat și a evoluat atâta timp să fie distrusă.
• Apoi, fiindcă natura e un sistem în care fiecare părticică e legată de celelalte. Prăbușirea unei piese (în cazul nostru, dispariția unei specii) atrage după sine prăbușiri în lanț.
• Nu în ultimul rând, fiindcă dispariția unei specii e, deocamdată, ireversibilă.

Pe de altă parte, însă, i-am povestit că lupul a fost atât de admirat de daci, încât a devenit unul dintre însemnele lor cele mai importante. I-am arătat un steag dacic, i-am povestit mai multe despre daci – tot le sugerase educatoarea, la grădiniță, ca în locul poveștii obișnuite de seară, să le ceară părinților povestea unui eveniment care a avut loc în trecut. O narațiune istorică, altfel spus. Eu am împins trecutul cât de departe am vrut și-am ajuns la daci.

Am încercat să păstrez discuția în termeni cât mai generali:

• unde au trăit dacii (din fericire, reperele geografice mari – Carpații, Dunărea, Marea Neagră – le are de la grădiniță);
• când au trăit dacii (iarăși, știe ce sunt mileniile de la grădiniță, termenul apare în poezia ei din serbarea de Crăciun);
• clase sociale, ocupații, câteva elemente de cultură și civilizație (tatăl ei i-a arătat fotografii cu cetățile dacice pe care le-a văzut în timpul unei expediții, partea mea au fost bijuteriile dacice și câteva basoreliefuri de pe Columna lui Traian).

Pentru că am ajuns să discutăm mult despre aur (!), am modelat și-o brățară dacică din plastilina. I-am deschis și-un șantier arheologic la repezeală, pentru că prea era pasionantă discuția despre ce face un arheolog. Am folosit un sac de pământ pentru flori, monede oarecare dintr-o colecție mai veche, am spart o ulcică din lut și-am ascuns cioburile în pământ, am aruncat acolo și-un inel pe care nu-l mai purtam de mult – masiv, cu niște pietricele colorate, destul cât să arate extrem de prețios în ochii Unei.

 

 

Iar Una a excavat, a săpat, a curățat obiectele de pământ, le-a îngropat la loc și iar le-a descoperit, le-a inventariat în cele din urmă și așa am ajuns să discutăm despre ce se întâmplă mai departe cu ele.  A ales Una să le predea unui muzeu, pentru că așa e corect.

Una peste alta, cred că tot ce-am vorbit și-am făcut i-a prins bine zânuței mele pentru că a fost făcut și vorbit exact atunci când subiectul o interesa cel mai tare. Nu pot însă să nu mă întreb ce-ar fi dacă toate ideile bune mi-ar veni din timp, ce-ar fi dacă aș avea timp să planific totul mai atent, dacă aș fi avut la îndemână altceva decât plastilină efemeră din care să modelăm brățara, dacă Una ar fi găsit, în săpăturile ei, un ”adevărat” tezaur dacic, adică reproduceri miniaturale ale bijuteriilor dacice pe care le admiră, un steag, o sica, vase dacice etc. Înțelegeți unde bat...

Lupii III. Vertebrat, mamifer, carnivor

            N-am mai scris în ultima vreme pentru că au fost multe de făcut, multe de vorbit. Stăm seara până târziu să vorbim despre lupi, pentru că atunci adoarme Petru și avem răgazul să întindem materialele, jucăriile în jurul nostru fără ca nimeni să ne tulbure. Drept e că și trezirile de dimineața sunt mai complicate acum, dar atunci e momentul să ne dea Petru o mână de ajutor prețioasă. Încerc acum să recapitulez și să pun aici toate materialele pe care le-am mai folosit, în speranța că vor mai folosi cuiva, la un moment dat.

 De vorbit, am vorbit mult și-am citit cam tot ce-am putut găsi. Am discutat despre lup ca vertebrat, mamifer și carnivor.

Vertebrat

Vertebratele le-am definit ca animale care au coloană vertebrală. Termenul era nou pentru Una dar l-a reținut ușor pentru i-a plăcut să urmărească cu degetele, pe spatele meu, conturul coloanei vertebrale. Am gâdilit-o și eu pe ea și noi amândouă pe Petru și-am descoperit că avem, cu toții, coloana vertebrală la locul ei. J

Pentru că vertebratele prezintă ca trăsătură specifică simetria bilaterală, ne-am jucat un pic și cu ideea asta. Întâi am observat: figurina în formă de lup (Una a descoperit că, de fapt, e lupoaică!), imaginea unui lup. Apoi ne-am jucat: am desenat silueta unui om (de turtă dulce) și-am pliat-o în două, am folosit-o ca să amestecăm culorile și să ne bucurăm de câtă frumusețe neașteptată poate ieși la iveală în felul acesta.

Am montat un puzzle 3D din lemn pe care îl cumpăraserăm prin primăvară de la tarabele de presă dar ni s-a părut atunci prea dificil pentru Una. A fost și acum prea dificil, nu numai pentru Una, și noi ne-am prins urechile încercând să citim diagrama. Ne-a scurtat Petru suferința și-a distrus totul! Înainte însă a putut Una să observe cum se dispun simetric oasele scheletului, deci nicio tragedie ireparabilă nu s-a produs!

Una reține ușor ceea ce aude dar am vrut să dublez și cu ceva vizual tot procesul acesta de asimilare de informații. I-am pregătit două planșe (1 și 2) pe care am sintetizat informații despre lup (nimic original, sunt date culese pe peste tot). Le-am printat, am decupat imaginea și casetele cu informații iar Una a lipit tot pe coli albastre de hârtie cartonată. I-am citit eu ce scria pe fiecare bucățică de hârtie, ea doar a ales unde să așeze totul și a tras săgeți spre imaginea din centrul planșei.

Mamifer

            Lupul e, desigur, un mamifer. I-am explicat Unei ce înseamnă asta – lupoaica naște pui (4 până la 6 pui, de obicei) pe care îi hrănește vreme de 6 săptămâni cu laptele ei. Am întrebat-o dacă știe viețuitoare care vin pe lume altfel și a amintit ușor de păsări. A priceput deci despre ce-i vorba. Am dus discuția mai departe și-am vorbit despre faptul că haita e de fapt o familie adunată în jurul perechii dominante, formată din masculul alfa, lupul cel mai puternic din haită și femela alfa. Puii lor rămân în haită vreme destulă cât să se maturizeze și să învețe, prin observarea adulților și prin joacă, tehnici de vânătoare și de supraviețuire.

Am printat, de la ”Montessori for Everyone”, o planșă a lumii vii (Natural World Chart) și am folosit cărțile de joc de la Gama ca să separăm mamiferele de celelalte vertebrate. N-a avut chef Una să treacă prin toate cărțile de joc, dar cred că și așa, scopul a fost atins.

Carnivor

            Carnivor, erbivor, omnivor – niciun mister aici, erau lămurite lucrurile dintr-o discuție mai veche despre dinozauri. Am povestit însă că lupul e carnivor, că dentiția și întreg comportamentul lui e adaptat în sensul acesta. Am amintit că se hrănește, la nevoie, cu orice, că e un vânător redutabil dar și un necrofag cu rol determinant în păstrarea echilibrului ecologic al ecosistemului. Din păcate însă, din vânător, lupul a ajuns vânat: arealul lui s-a restrâns considerabil și acum e socotit specie protejată.

Sinteza

            Am pregătit și pentru lupi o mapă la fel cum am făcut pentru ciuperci. Materialul e aici: și de astă dată am decupat imaginile și textul și le-a lipit apoi Una pe coli cartonate, timp în care am citit, am discutat, ne-am ciondănit, ne-am împăcat. J

            Ne-am certat din cauza unui… pârș. Dar despre pârș, despre cardurile Montessori pe care le-am făcut din cauza lui, despre jocul pe care l-am organizat după aceea, un pic mai încolo! Astăzi, Una face la grădiniță o prezentare despre daci și despre steagul lor. A, și v-am spus că a fost cerută în căsătorie? Și că a acceptat? Cred c-am uitat esențialul!

Lupii II. Chemarea sălbăticiei

            Nu, nu ne mutăm în pădure! Să spunem însă că  încercăm să încolțim subiectul favorit al Unei, lupii.

            Una n-a mers vineri la grădiniță. Ziua noastră a început așa:

            Ideea am găsit-o pe rafturile celor de la Counting Coconuts și mi-a plăcut pentru simplitatea ei: un puzzle nepretențios, un zar. Piesele se așază pe planșă în ordinea hotărâtă de zar. Cu un lucru simplu poți să faci orice dorești. Noi am mai folosit procedeul acesta și prin vară, când am discutat despre insecte, sau de curând, când a venit vorba despre părțile unei plante.

            De astă dată, i-am pregătit Unei imaginea unui lup, iarna. Sigur că nu e o problemă să compună un puzzle din șase piese, dar i-a plăcut să folosească zarul și să discutăm despre lupi. Despre faptul că sunt mamifere mari, carnivore, despre locul unde trăiesc, despre blana lor care-și schimbă culoarea în funcție de anotimp și despre proverbul cu lupul care-și schimbă părul, dar năravul ba. Generalitățile…

            Am mers apoi la Muzeul de Științe Naturale. Una a mai fost acolo, e chiar într-un parc și-n timpul verii ne e foarte ușor să intrăm și la muzeu. Una cunoștea dioramele. Pază însă, figurina cu care se joacă mult Una, era acolo pentru prima oară și-a fost un moment extraordinar acela în care s-a întâlnit cu haita lui. Au urlat a salut și și-au povestit câte-n lună și în stele.

Ne-am uitat la lupii expuși și-am încercat să strecor, în discuție, cât mai multă informație. Ne-am uitat la felul în care a fost reconstituit habitatul lor, ne-am dus la cel al căprioarelor, la cerbi și la ciute și ni i-am imaginat pe toți în pădure, în același scenariu – căprioara cu urechile ciulite a simțit, de fapt, apropierea lupului și e gata s-o ia la fugă, lupul acesta adulmecă prada și se furișează mai aproape.

Mă gândeam că Una va fi revoltată că lupul vânează, mi-o și închipuiam servindu-i o friptură adusă de acasă numai ca să lase căprioarele în pace. Ei bine, nu – copila a priceput că lupul nu e rău, la fel cum nici bun nu e; e pur și simplu un animal care vânează pentru supraviețuire și am răsuflat ușurată că a înțeles și Una legea asta aspră a sălbăticiei.

Întoarse acasă, ne-am uitat la un film scurt care-a completat vizita la muzeu.

            În câteva zile, Una a crescut mult în mintea mea. De fapt, a crescut în cele câteva ore când ne-am plimbat singure prin oraș. Una e fetiță mare, nu mai e copilașul pe care îl scoți la plimbare, e fetița cu care te plimbi. Una cotrobăie pricepută prin rafturile magazinelor cu mărunțișuri, turuie fără oprire, își bea veselă ciocolata fierbinte și-și strecoară mâna rece în buzunarul tău, ca să se încălzească. Ține pasul cu tine pe străduțe, se oprește brusc să culeagă nu știu ce frunză, croiește povești făăără sfârșit din orice.

Lupii I. Încălzirea

Ce face Una

            Una se joacă. Figurina de care pomeneam se numește Pază, e cel mai bun prieten al unei zâne. În nopțile reci de noiembrie, lupul și zâna dorm cuibăriți unul lângă celălalt, ca să se încălzească. Pază șchiopătează de când a luptat, de unul singur, să-și apere familia împotriva unor haite de dușmani. Lupul Unei e deci bun, curajos, un erou.

            Am lăsat la îndemână marionetele, niște păpuși care se pun pe mână, de fapt, și-am refăcut povestea Scufuței Roșii, plus alte scenarii pe care le improvizăm din mers.

            Aseară am scos din raft o carte din copilăria mea și-am citit numai povestioarele cu lupi. Una îl ținea pe Pază strâns în mânuță – mai caută, mami, poate e și una cu un lup bun, înțelept. N-a fost, dar presimt că o să scriem noi, o să punem foița între coperte și-o să-i explic fetiței mele că nicio carte nu e de tot gata, că scriem și noi, în mintea noastră, printre golurile din pagini, poveștile noastre.

Ce fac eu

Caut. Citesc. Mă minunez de câte nu știu. Mă minunez de cât de frumos le leagă întâmplarea pe toate. Cum aș fi putut eu face legătura între lupi și Sfântul Andrei, dacă aș fi planificat la rece activitățile Unei? N-aș fi putut. Avem enciclopedii despre greci, romani, vikingi etc. dar n-avem nimic despre daci. Ce să fac, să scriu eu acum povestea dacilor pe înțelesul Unei? Încă o cărțulie ad usum Delphini? Să vedem…

 

Mâine, Una merge la grădiniță. Avem atâtea de făcut!

Lupii. Scurtă bibliografie

          Spuneam mai demult că nu-i propun Unei teme de cercetare, ea însă nu se sfiește să mi le impună. De astă dată sunt lupii. N-ar trebui să mă mire. De când o știu, Una organizează totul în familii. O ciupercuță mai mare și una mai mică sunt sigur mama și puiul, un copac mai înalt înconjurat de alții mai scunzi sunt o familie adunată în jurul unui tată impunător, jucăriile ei se inrudesc așa de complicat încât mai bine nu intru în detalii.

            Așadar, de lupi o să ne ocupăm de acum înainte. (O să tot completez lista de mai jos pe măsură ce găsesc materiale interesante.

• un lup de ținut acasă (pe acesta l-am cumpărat deja, caut un moment bun să-l scot la iveală);
• pagini de colorat, Una e pasionată de colorat în ultima vreme;
• o scurtă introducere;
• un documentar BBC;
• Peter and the Wolf; o abordare Montessori aici, la ”Living Montessori Now” cu trimiteri spre nenumărate alte resurse;
• origami, și mai mult origami;
• Kipling și a sa ”Carte a junglei”.

Nu știu încă dacă vom reuși să ne apropiem de  lupii de prin basmele tradiționale, dar un lucru mă va lămuri dacă Una pricepe ceva din tot ce-o să discutăm despre lupi: dacă, la un moment dat, se va întreba de ce figurina noastră e singură și va cere o haită întreagă.

V-aș rămâne recunoscătoare pentru orice idei, resurse, materiale pe care ni le-ați putea împărtăși, lista noastră e încă destul de subțirică. Așadar, dacă lupii vă fac să vă simțiți puternici și inspirați, nu ezitați să ne lăsați o vorbă la comentarii!