Poftiți de citiți!

          De Crăciun, Una a primit în dar ”Marea carte a Crăciunului” în care, printre nenumărate minunății, sunt și câteva pagini pentru cititori începători, cu textul mai aerisit și cu imagini care înlocuiesc, ici și colo, cuvintele care denumesc obiecte sau personaje. Una a citit două pagini și ceva înainte să obosească, și aceasta e cea mai bună performanță a ei de până acum.

Așa că încerc acum să-i pregătesc cât mai multe texte scurte în felul acesta. Unei îi plac mult fabulele, de aceea prima mea alegere a mers spre un volumaș tare drag mie, printre puținele salvate din biblioteca mea din copilărie: ”Furnica și porumbița”, de Lev Tolstoi.

Am lucrat, deocamdată, un singur text, ”Vulpea și strugurii”(la pagina 76 în carte). L-am repovestit în enunțuri cât mai simple, folosind cuvinte scurte. Iată ce-a ieșit. Nu l-am citit cu Una încă și v-aș fi recunoscătoare dacă ați arunca o privire asupra textului, să-mi spuneți dacă adaptarea mea sună cât de cât coerent. Ce-ați schimba/tăia/adăuga/rearanja? Cum ați reformula? Vă mulțumesc de pe acum, orice sugestie mi-e de folos!

Povestea a doi pui de tigru numiți Ninigra și Aligru (I)

           Am făcut-o și pe asta! I-am citit Unei o alegorie politică și i-a mai și plăcut! E vorba despre ”Povestea a doi pui de tigru numiți Ninigra și Aligru”, de Nina Cassian (București, Cărțile Tango, 2012).

 

Am citit cele XI capitole și-un epilog în două seri după ce a adormit Petru, pentru că numai atunci e cu adevărat liniște, iar pe măsură ce citeam am întrebat-o de nenumărate ori dacă nu vrea să ne oprim, dacă nu vrea să alegem altă carte. Nu, n-a vrut, i-a plăcut aceasta, iar azi, de cum s-a trezit se joacă de-a Ninigra și Aligru.

Să fim înțeleși: este o carte pentru copii, apărută în condiții grafice foarte bune – hârtie lucioasă, ilustrații în general originale (m-au nedumerit câteva pagini în care apar personaje din ”Pisicile aristocrate”). Paginile însă nu par foarte bine legate, eu una nu le văd rezistând unui răsfoit ceva mai nerăbdător.

Despre ce e vorba?

Povestea e, o spune și titlul, despre doi pui de tigru care trăiesc la un capăt și la celălalt al junglei: Aligru e mai degrabă brun, curajos și grozav de deștept, Ninigra e mai mică, are dungi negre și aurii, ”ca o acadea” și are un simpatic defect de vorbire. Auziți-o:

 ”Aligru spuse: Mă bucur nespus
că-am reușit să te salvez mai sus,
dar asta e un fleac pentru un tigru.
-Mersigru încă-o dată. De mii de ori, mersigru.
Conversație generală: Ai văzut vreodată pantera neagră?
-Am văzut-o cum aleagră
chiar alaltăieri seagră.”

 

Cei doi se întâlnesc, se plac, totul pare minunat până când Ninigra e răpită în vreme ce privea un contrabas la iarmarocul din junglă. De aici, povestea se ramifică: pe de-o parte, aventurile lui Aligru în căutarea Ninigrei, de pe altă parte, peripețiile – care mai de care mai dramatice – prin care trece Ninigra în încercarea de a-l regăsi pe prietenul drag.

 

Ce-a pățit Ninigra?

A fost răpită de-o maimuță ca să servească drept jucărie vie celor ”șase maimuțici dezlănțuite”: Pix, Kix, Piki, Kiki, Puka și Kuka o țin peste noapte într-o cușcă iar ziua o dau de-a dura, ca pe-o minge, o gâdilă, o împing, îi iau coada și-o înnoadă, o mușcă etc. Ninigra se salvează cu ajutorul papagalului Partipri-Partipri, care o vrăjește astfel încât să devină verde precum iarba și, deci, invizibilă pentru cei șase mici torționari.

Chinul însă nu-i gata, fiindcă și torționarii pot fi de mai multe feluri: din labele brutale ale maimuțelor, Ninigra cade în labele mai rafinate ale Miorlanei, împărăteasa malefică a pisicilor, care vrea să transforme orice tigru adevărat în pisică. Iaca reeducarea povestită pe înțelesul copiilor:

 

”Încă din primele zile, Ninigra fu spălată

cu neofalină și apă oxigenată

și i se decolorară dungile, și apoi

fu pusă la uscat pe patru perne moi.

De la 3 la 5 lua lecții de alintat

și învăța vocabularul adecvat.

”Nu se spune lapte, se spune lăptic,

nu se spune piton, se spune pitic,

nu coapc, ci copăcel,

și nu cerc, ci cercel.”(…)

De la 6 la 7 învăța să toarcă amabil,

de la 7 la 8 să toarcă formidabil,

iar după o săptămână i se puse, drept răsplată,

o fundă albastră foarte îndemânatic legată,

sub care se zărea o zgardă

ca Ninigra – chipurile – să nu se piardă,

dar de fapt pentru a fi dusă la un moment dat,

la târgul de pisici, și scoasă la mezat.”

 

Ce-a pățit Aligru?

            Aligru e cât pe ce să piară înghițit de-o mlaștină dar e salvat de Animalul greșit, un monstru care a luat naștere din jocul unui copil care a potrivit fantezist cuburile, amestecând ”un cap de bufniță, coarne de vacă, un trup de șarpe cu coada posacă, două labe de cangur, două labe de leu”.

 

Drept răsplată, Aligru rămâne în slujba Animalului greșit. Iată-l și pe el chinuit, cât pe ce să fie mâncat de tiranul mereu nemulțumit. Salvarea vine însă simplu: Aligru spune cu voce tare ce gândește, numește ceea ce e evident: Animalul greșit e urât.

 

Vraja se rupe, elementele din care e compus monstrul reîntregesc animalele din care au fost desprinse. Lumea a recăpătat sens pentru că adevărul a fost rostit.

Tot papagalul Partipri-Partipri e cel care intervine și-l conduce pe Aligru la iarmarocul unde Miorlana își vinde pisicile. Printre ele se află și Ninigra, dar cum s-o mai recunoască acum?! Ei bine, e destul un strănut: ”Hapciu! Am TIGRĂCIT!”

 

Cum se termină?

            Cu bine! Cu dans, cu nuntă, ca în basme!

 

Ce i-a plăcut Unei?

            I-au plăcut jocurile de cuvinte – seagră și aleagră și am tigrăcit i-au sunat irezistibil! A trebuit să explic ce-i un iarmaroc și alte câteva cuvinte, dar altfel, povestea a fost ușor de urmărit.

I-au plăcut personajele, cu numele lor așa de sonore și de… contagioase, i-a plăcut legătura atât de puternică dintre cei doi pui de tigru. I-a plăcut cel mai mult episodul cu Animalul greșit, dacă e să judec după cantitatea de întrebări pe care le pune, după nevoia ei de a repovesti secvența asta, mereu și mereu.

            Finalul fericit a răscumpărat emoțiile de pe parcursul poveștii.

 

Ce cred eu?

            Nu prea știu ce să cred. E o carte impecabil scrisă, amețitoare ca un carusel, pe care am vrut s-o las din mână de nenumărate ori, asta fiindcă eu citeam altceva decât auzea Una. Ea era cu sufletul la gură, savurând amestecul suprarealist de personaje și decoruri, urmărind înfruntarea dintre buni și răi, tremurând că draga ei Ninigra nu va fi salvată la timp.

Eu nu m-am putut abține să nu văd în fiecare episod raportul victimă – torționar: orice sistem totalitar e în mod fundamental brutal, precum maimuțele care o răpesc pe Ninigra. Poți scăpa de opresiunea directă comportându-te cameleonic, pierzându-te în mulțime. Dar efortul de a nu ieși în evidență, de a fi ca toți ceilalți e o capcană și mai periculoasă, e o reeducare subtilă și mutilantă.

Până la urmă, singurul care face ce trebuie e Aligru. El strigă adevărul în gura mare. Și în fața Animalului greșit, și în fața Miorlanei. Iar lecția aceasta e una grea, și pentru mine, și pentru Una.

Poveștile Soarelui

         Una dintre primele imagini pe care Petru le-a îndrăgit și le-a numit a fost cea a soarelui, găsită întâmplător într-o carte a Unei. Cu toții desenăm, stereotip, discul solar cu razele dispuse simetric. Una s-a obișnuit să așeze soarele în colțul din dreapta al oricărui desen, ca mai toți copiii pe care îi știu.

            Pornind de aici, m-am gândit să-i arăt Unei câteva reprezentări diferite ale soarelui, imagini care să concureze nițel stereotipul așa de temeinic instalat în mintea ei. Am ales o fotografie a Soarelui văzut din spațiu, imaginea soarelui de pe porțile maramureșene, imaginea lui Helios conducându-și carul pe bolta cerească și pe cea a lui Ra în barca lui sacră.

          Am pregătit opt cartonașe: patru cartonașe cu imagini întregi și alte patru cartonașe pe care apare doar câte-un detaliu din imaginea-sursă. Dacă vă sunt de folos, iată-le.

Mai întâi am rugat-o pe Una să le privească bine și să le grupeze în orice fel crede de cuviință, cu condiția să existe un criteriu logic al asocierii cartonașelor. Am provocat-o să refacă mereu asocierile după criterii neașteptate și-a fost acesta un exercițiu logic bun, pe lângă faptul că i-a dat răgazul să se familiarizeze cu imaginile în sine: imagini în care apar/nu apar siluete umane, imagini reale/plăsmuiri ale minții omenești etc.

Ușurel, ușurel am ”povestit” imaginile. Ce caută soarele pe o poartă? Îl apără pe cel ce e în curte sau îl întâmpină cald pe cel ce sosește? Sfințește locul? De ce Ra și Helios sunt călători? De ce Ra e văzut tocmai într-o barcă? Pe unde trece Nilul? Dar ce legătură o fi între soare și cursele unui car purtat de cai? De ce regii se consideră urmași ai Soarelui? De ce oamenii și-au reprezentat Soarele ca pe o persoană? Etc.

Și-am tot povestit așa până Una s-a plictisit și până ce eu am rămas în pană de răspunsuri. Sunt atâtea simboluri pe poarta maramureșeană pe care nu știu să le decodez, atâtea legende pe care nici eu nu le-am citit încă!

5 minute pe zi. Desenăm!

O idee pe care spune Una că a văzut-o la ”Art Attack”. Creioane cerate catifelate. Bucăți aspre de șmirghel, cumpărate în graba mare de la magazinul din colț- slavă Domnului, au acolo de toate! Pe șmirghel, creionul cerat capătă o strălucire extraordinară, mă tem că fotografiile mele nu-s destul de bune ca să puteți vedea asta.

 

Soarele

Se întâmplă ceva nou cu Una: Una a început să-și facă propriile ”notițe” după ceea ce citim. Cum noua ei pasiune e Sistemul Solar, am început azi să citim despre Soare:

 

 

N-am fotografiat ”rezumatul” ei pe măsură ce-l construia, dar dacă-mi dați voie, vi-l povestesc: mai întâi Soarele galben din stânga și titlul, apoi Soarele portocaliu din centrul paginii și  propoziția ”Soarele este o stea”.

A fost prea mult de scris pentru o singură zi, așa că, pe măsură ce eu îi citeam, ea a ales să deseneze: câmpul înflorit ca să-i amintească faptul că lumina și căldura Soarelui fac posibilă viața pe Pământ, arcul albastru și punctele cardinale ca repere ale drumului Soarelui pe bolta cerească.

N-am reușit să parcurgem toate materialele pe care le scoseserăm din bibliotecă pentru că desenatul și scrisul durează, dar pentru mine a fost absolut fascinant să văd cum copila a înțeles să facă ale ei toate informațiile, cum a selectat ce ține minte și ce pune pe foaie.

 

 

Mai toate discuțiile noastre au pornit de la un material publicat de editura Teora, ”Sistemul Solar” care include o cărțulie și un model mobil pe care ți-l poți monta singur. Încă n-am desfăcut macheta, dar cartea ne place foarte mult. Fiecare corp ceresc e ilustrat printr-o fotografie din spațiu, informația e puțină dar extrem de bine aleasă. Întreagă lucrare - cu sistemul mobil montat - mai e prezentată și aici.

 

 

N-am reușit să citim în întregime cele două pagini despre Soare din enciclopedia Disney, în care accentul se pune mai mult pe exploziile solare, eclipsele de Soare etc. Dar și mâine e o zi, nu-i așa?