Domnița la castel

Locul

Într-o zi banală, ieșim la joacă într-un parc banal dintre blocurile banale ale unui oraș banal. Intru eu prima în parc și adun, în mare viteză, grămăjoarele de dog poop, pentru că Petru știu sigur că n-ar ști să le ocolească. Dar dacă tot am început într-o notă banală, să le spunem, banal, rahați de câine. Nu mă supăr însă, sunt veseli și luminoși copiii și avem noroc de prieteni de joacă frumoși…

În zilele mai puțin banale însă, ne jucăm într-un loc frumos, unul plin de armonie, cum spune Una. (Armonie e un cuvânt pe care-l folosește des în ultima vreme.)

 

 

 

Intrăm în curtea mănăstirii Zamca și dintr-o dată totul se întâmplă altfel: iarba e din nou curată și verde, zgomotele sunt cele ale pădurii din preajmă și-ale jocului copiilor. Într-un loc atât de frumos, e mai ușor să fii tu însuți armonios: de aceea poate îmi simt gândul mai slobod și fără valuri, de aceea poate vocea mi-e mai liniștită când le vorbesc pruncilor.

 

E o construcție fortificată, nu un castel în adevăratul sens al cuvântului. Dar chiar și așa, Una poate să-și hrănească, între aceste ziduri, reveriile mai mult sau mai puțin medievale - se vede prințesă în turn, om de știință cercetând inscripții străvechi, Descoperilă prin curtea largă. Eu o văd copilă. Cu jocuri de copil dintotdeauna.

Cartea

Locul în sine e poezie. Locul în sine e o lecție. Nu-i mai trebuie nimic în completare, știu. Dar pedantă cum sunt, n-am putut să nu-i alătur o carte:

”Castelul. Cronicile asediului” e o carte scrisă de Derek Farmer și ilustrată de Mark Bergin. A apărut la editura Curtea Veche care s-a ocupat cum nu se poate mai frumos de acest volum: coperta e broșată, hârtia – lucioasă, paginile sunt foarte bine legate.

 

Cartea e o enciclopedie pentru cei mici. Ea trece prin mai toate temele mari  legate de viața într-un castel medieval. Informațiile sunt bine sintetizate, distribuite pe pagină în casete de dimensiuni mici, astfel încât lectura nu e deloc intimidantă.

 

Ilustrațiile spun și ele o poveste, așa încât pagina e foaaarte greu de întors – mereu se mai găsește ceva de observat, de dicutat sau de întrebat.

 

În paralel, cartea narează povestea asediului castelului Gaillard, ridicat în Normandia de Richard Inimă-de-Leu pentru a-și apăra ținuturile. Partea aceasta de istorie adevărată a cucerit-o pe Una. Despre castele mai citiserăm multe, dar faptul că discutam acum despre unul adevărat a făcut diferența. Pe fiecare pagină apar cărticele micuțe în care e notat jurnalul imaginar al lui Roger de Lacy, comandantul militar al fortăreței. Pentru Una, paginile acestea micuțe au reprezentat partea cea mai interesantă a cărții. Caracterele elegante, distincte de cele folosite pe restul paginii scot și mai mult în evidență notațiile lui Roger de Lacy.

 

Mai sunt, apoi, paginile duble care desfăcute, reconstituie o imagine panoramică impresionantă.

 

 

Jocurile

Cele mai simple și mai frumoase: de-a v-ati ascunselea, șotron. De-a Descoperilă. Timp de stat pur și simplu în iarbă. Domnițe și cavaleri.

Omul de știință a descoperit câteva inscripții vechi și a petrecut minute bune încercând să le copieze. S-a încruntat strașnic încercând să le descifreze. Degetele au simțit piatra. Liniștea de sub boltă a făcut ca pasul omulețului mic să fie mai apăsat și mai calm.

 

 

            Printre picături, am comparat ansamblul fortificat cu ceea ce știam despre castele din cărțile noastre. Am mers de-a lungul zidurilor și-am găsit ferestruicile dar n-am dat peste creneluri. Am mers de-a lungul valului de pământ care protejează construcția și-am privit în șanțul de apărare. Am numărat intrările și turnurile de la porți.

 

 

            Am făcut măsurători – cu pasul de la o poartă la alta. Cu palma, cu un creion, cu o frunză  - la unul dintre contraforți.

 

            Am desenat și noi castele după un tutorial descoperit pe Art Projects for Kids. Mi-ar fi plăcut să vi le pot arăta dar ce mai era de salvat de sub creionele bebelușilor care au vrut și ei, neapărat, să deseneze împreună cu noi?!

 

 

În chip de concluzie

            Ne mai trebuie cărți. Mai sunt atâtea jocuri de jucat. Afară e soare. În iarbă se aud lăcuste și o șopârlă verde a trecut iute pe lângă sandalele mele. Una a țipat, desigur…