În lumea lui Guguță

Acasă la Guguță: Muzeul Satului Bucovinean 

 

            Pentru că ne place așa de mult să citim despre ”Isprăvile lui Guguță”, am vrut ca felul în care încheiem cartea asta să fie un eveniment. Ultimele capitole le-am citit pe iarba din curtea Muzeului Satului Bucovinean – e locul care, într-un fel, se apropie cel mai tare de atmosfera cărții.

 

 

            Ne-am plimbat mult, am intrat în case, ne-am închipuit (cu greu!) o zi trăită într-o astfel de lume, printre lucruri simple și frumoase. Cât timp aș fi avut eu să citesc? I-ar plăcea lui Petru să umble desculț prin bătătură? Ce s-ar face Una fără înghețată în miez de vară?! Ce bucurie însă că n-ar mai trebui să poarte niciodată pantaloni!

 

            La muzeu era coaptă zmeura. Prea mici ca să participe la atelierele micilor meșteșugari, ai mei au privit doar cum se lucrează lemnul, cum fetele cos păpuși sau pictează. Am stat pe prispa caselor, ici și colo, și-am povestit de-ale noastre și-am ascultat cum o mama din Bucovina își leagănă pruncul nou-născut, cântându-i dulce.

 

 

            A fost grozav s-o ascult pe Una gândind cu voce tare:

Oare care casă i s-ar potrivi lui Guguță? Am putea fi vecinii lui?

Uite o moară ca a lui Ciuboțel! Dar stai, e și în satul lui Guguță o moară, nu pune el o căciulă de grăunțe și umple coșul morii?

Vezi cum stau copiii ăștia singuri în sat? E ca atunci când s-a făcut Guguță împărat și-i spuneai toți Măria-Sa!

 

 

Și uite, lumea cântă și dansează, e ca petrecerea dată în cinstea lui Lili!

 

 

Știi ce, nu l-am întâlnit nici pe Guguță, nici pe ai lui, dar asta fiindcă e zi și umblă lumea pe aici. Dar pun pariu că noaptea, când se face liniște, ies toți și-i putem vedea! Să venim și la noapte!

Ne-am așezat pe iarbă și-am citit ultimele pagini cu încântare, cu bucuria că iată, am găsit o cărare îngustă care duce drept în miezul lumii lui Guguță.

Am tăcut cât să lăsăm ecourile cărții să se multiplice în jur.

O scrisoare pentru Guguță

Ne-am plimbat din nou de la o casă la alta, încercând să ne dumirim unde ar putea locui Guguță. Pentru că Una i-a scris și-ar fi vrut să-i ducă ea însăși scrisoarea.

 

 

Uimirea cea mai mare a Unei e cât de independent și de sigur pe el e Guguță – el rămâne mai mereu singur acasă sau străbate satul de la un capăt la altul fără să-l însoțească vreun adult din familie. Sunt lucruri pe care Una nu le-a încercat niciodată și care, spune ea, o sperie. (Bine, mă sperie și pe mine, dar asta e altă poveste!)

Până la urmă, Una a lăsat scrisoarea la moară, s-o ducă piticul la casa adevărată a lui Guguță. Tocmai când mă întrebam cum sa fac să-i explic, fără s-o dezamăgesc, că nici scrisoarea asta nu va pleca cu adevărat la destinatarul ei!

Oare cum arată Guguță?

Am căutat împreună chipul lui Guguță. Parcă l-am ghicit ascuns după o poartă dar Una spune că nu purta căciula aceea înaltă din carte.

Am întins atunci pe iarbă câteva imagini pe care le pregătisem dinainte. Dintre toate, Una a ales două: Guguță al ei seamănă cu băiețelul pictat de Luchian. Iar Guguța e, fără îndoială, ”Fata pădurarului” de Tonitza. Și e acesta începutul unor povești noi, care neapărat se cer continuate...