Tumtum și Nucșoară

           Pe Tumtum și pe Nucșoară i-am descoperit acum câteva luni din întâmplare. Cred că am cumpărat cele două volumașe apărute la RAO pentru că erau incredibil de ieftine, nu neapărat pentru că știam câte ceva despre poveste sau personaje. Primul volum al lui Emily Bearn, ”Tumtum și Nucșoară” a sosit la noi ”gata citit” – cu foile zburând dintre coperte și se pare că nu-i doar un accident: toată ediția aceasta e așa de neglijent legată. Al doilea volum, ”Marea evadare”, are marele merit de a fi mai îngrijit legat.

În orice caz, romanele sunt cuceritoare. Emily Bearn scrie grozav de bine: viu, luându-și în serios povestea și cititorii, construind acțiunea astfel încât să rămâi cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Personajele principale sunt doi șoricei teribil de simpatici care locuiesc într-o debara uitată din Cabana Rose, locuința familiei Mildew. Domnul Mildew e inventatorul trăsnit, absorbit mereu de câte-un proiect îndărătnic, un tată suficient de aiurit cât să uite de treburile casnice și chiar de cei doi copii ai lui, Arthur și Lucy. Așa se face că prânzul nu e niciodată prilej de bucurie în familie, dormitorul copiilor e înghețat în plină iarnă fiindcă s-a stricat caloriferul și nimeni nu-l repară, șosetele, ochelarii și ghiozdanele se uzează sau se rup de-a dreptul și nimănui nu pare să-i pese de asta.

În schimb, conacul Nucșoricel e o reședință în adevăratul sens al cuvântului, somptuos ca dimensiune, tihnit ca atmosferă. Stăpânul casei e Tumtum, un șoricel liniștit, studios și burtos, care-și petrece ziua încălzindu-și lăbuțele la focul din bibliotecă. Stăpâna casei e Nucșoară, gospodină desăvârșită, pentru care pregătirea unui prânz cu nenumărate feluri e o dulce osteneală. Pe cât e de creativă în bucătărie, pe atât e de îndrăzneață Nucșoară în ideile și-n planurile ei. Căci ea e aceea care, atunci când tihna zilnică le e tulburată în mod așa de dureros, vine cu soluția salvatoare.

            Tumtum și Nucșoară sunt niște zâne cu totul și cu totul neobișnuite. Fiindcă nimeni nu le poartă de grijă copiilor familiei Mildew și pentru că șoriceii cei cumsecade n-au avut niciodată copii, ei îi adoptă pur și simplu pe Arthur și pe Lucy. Noapte de noapte, urcă în camera copiilor și cârpesc șosete, repară ochelari, lustruiesc ghiozdane și fac orice trebuie făcut pentru ca micii orfani să se simtă ocrotiți.

Bilețelele pe care Nucșoară le lasă copiilor sunt întotdeauna semnate Un Alt Fel de Zână. Pentru că – nu-i așa? – cu greu ne imaginăm zânele altfel decât înaripate, miniaturale, grațioase și vesele, în vreme ce șoriceii sunt, în mintea noastră, niște creaturi mereu murdare, lacome, într-un cuvânt detestabile. Or, nimic nu-i mai departe de adevăr. Pașnicii locuitori ai conacului Nucșoricel se țin departe de străvechiul război dintre oameni și șoareci.

Asta până când la cabana Rose sosește, vulgară, gălăgioasă și egoistă, mătușa Ivy. Căsătorită cândva cu fratele domnului Mildew, vine în fiecare an să petreacă vacanța de Crăciun (adică să distrugă sărbătorile tuturor) la cabana Rose. Mătușa Ivy urăște soarecii. Tumtum și Nucșoară sunt șoareci. Iată intriga primului volum. Lupta dintre șoareci și mătușa aceasta antipatică capătă, în romanul lui Emily Bearn, proporții epopeice. E destul să spun că Una n-a respirat cât am citit ultimele capitole: Asaltul Brigăzii Luminoase (veți citi și veți vedea) e o ispravă demnă de istoria neamului șoricesc! Mi-a plăcut și mie, cât mi ți-s eu de lungă, să citesc proza plină de umor și de dramatism a lui Emily Bearn, să urmăresc felul așa de simpatic în care știe să rotunjească finalul cărții, pedepsindu-i pe cei răi și reinstaurând, pentru cei buni, tihna la conac.

Pe generalul Marșoricel, conducătorul Brigăzii Luminoase, îl regăsim și-n ”Marea evadare”. Musafir pentru o vreme la conacul Nucșoricel, generalul duce dorul marilor campanii militare și găsește, în dormitorul lui Arthur și Lucy, destui soldăței de jucărie cu care să regizeze asalturi și victorii răsunătoare. Beleaua e că e capturat (de oameni, nu de jucării) și e cât pe ce să fie vândut unui magazin de animale. Ce jalnic destin pentru un erou care s-a acoperit cândva de glorie pe câmpul de luptă!

Cum ar putea salva situația (și onoarea generalului) câteva balerine de la școala de dans a domnișoarei Tiptil? Ce caută, în toată povestea asta bețele pogo?

Eheei, multe v-aș mai povesti dar vreme nu-i! Merită să aflați singuri restul poveștii!

Noi i-am scris domnului Mildew și ne-am bucurat, fără altă ceremonie, de cele două cărticele!

Când Moș Crăciun a căzut din cer…

          A nimerit pe Drumul Ceței (așa spune cartea), aproape de casa lui Ben. Încă nu ninsese (la fel cum n-a nins nici pe la noi). Moș Crăciun l-a pierdut pe Steluță, singurul lui ren. Rulota i s-a zguduit zdravăn, dar a supraviețuit impactului, vasele îngerilor însă s-au făcut praf (dar ce noroc – cioburile se lipesc peste noapte la loc, singure-singurele).

 

 

Spiridușii – creaturi mărunte și obraznice – trebuie să repare rapid roțile rulotei pentru că Nicolas Crăciunel – ULTIMUL Moș Crăciun adevărat – trebuie să fugă! Valentin Florentin Crăciunescu e pe urmele lui și dacă l-ar prinde, ar fi destul să-i fure cizmele pentru 24 de secunde. Știți ce-ar păți atunci ultimul Moș Crăciun adevărat? S-ar transforma într-un Moș Crăciun de ciocolată. Căruia un copil i-ar ronțăi vesel capul. Fără nici măcar o umbră de bănuiala că acela e capul adevăratului Moș Crăciun!!
 

 

Sună complicat? Probabil am făcut eu ca lucrurile să sune încurcat. Cartea Corneliei Funke Când Moș Crăciun a căzut din cer lămurește toată povestea asta cu umor, cu o știință sigură a dozării suspansului, cu puterea de a construi personaje extraordinare chiar în miezul imaginilor celor mai stereotipe. Până la urmă, ai fi ispitit să întrebi – ce mai poți spune nou despre Moș Crăciun? Dar despre îngeri și spiriduși? Despre magia Crăciunului?

 

Ei bine, Cornelia Funke reușește să scrie o poveste de Crăciun grozavă! Cartea a apărut la RAO în 2008, într-o traducere semnată de Anca-Maria Albici. Volumul are 140 de pagini, 21 de capitole, o copertă cartonată, e foarte bine legat, iar paginile ușor gălbui îi dau un farmec extraordinar, pe care micile greșeli de editare a textului nu reușesc întotdeauna să-l umbrească. E totuși păcat să găsești într-o carte așa de frumoasă neglijențe mărunte care ar fi putut fi ușor evitate. Coperta și ilustrațiile Reginei Kehn întregesc sensul acestei povești contemporane despre magie, spiriduși, îngeri și reni invizibili. E o carte pe care a priceput-o Una la 6 ani, dar pe care o văd citită câțiva ani de acum încolo, chiar și de copii de 10-12 ani.

Adevăratul Moș Crăciun, spune Cornelia Funke, nu e deloc așa cum ni-l imaginăm de obicei – neapărat burtos, neapărat bătrân, neapărat jovial. Nicolas Crăciunel e, în realitate, maaare iubitor de cafea, e tânăr, îndrăzneț, cu plete de culoare închisă, cam jerpelit în costumul lui vechi, e liniștit și nu prea vorbăreț. În rulota lui se ascunde întreaga magie a adevăratului Crăciun – biscuiți proaspăt copți, daruri magice, meșterite de spiriduși obraznici dar pricepuți, licurici și câte și mai câte. Ajutoarele lui sunt Matilda și Emmanuel, doi îngerași dolofani, ea prea vorbăreață, el curajos exact atunci când trebuie (o să înțelegeți când ajungeți la ultimele capitole ale cărții).

Nicolas Crăciunel știe să și-i apropie exact pe copiii care au cea mai mare nevoie de el. unul e Ben, băiatul care-și găsește întotdeauna greu cuvintele, teribil de înstrăinat de propria-i familie. Mai e Carina, fetița care visează urât – ea s-a mutat de vreun an pe Drumul Ceței dar a rămas ”șoricica” pentru copiii din zonă, niciodată acceptată cu adevărat în jocurile lor.

I-a plăcut Unei cartea? La nebunie! Capitolele sunt scurte, 4-6 pagini trec așa de repede că nici n-apuci să clipești și-s gata. Înfruntarea dintre Nicolas Crăciunel și odiosul Valentin Florentin Crăciunescu a ținut-o cu sufletul la gură. Ca să simplific binișor lucrurile, o să spun atât – că primul e Crăciunul magic, celălalt e Crăciunul comercial. Nu-i greu de ghicit de partea cui s-a așezat Una. Apoi, rulota lui Crăciunel emană o magie căreia îi e greu să-i reziști. Și eu, când îmi torn acum cafea, mă gândesc mai întâi la Crăciunel și mi-l închipui făcând același lucru.

Ce nu cred eu c-a priceput cu adevărat Una sunt câteva pasaje despre viața la școală a copiilor (nu are Una habar ce-i aia să copiezi la un test sau de ce ar râde cineva când un coleg nu-și găsește cu ușurință cuvintele). Și nici singurătatea lui Ben alături de propria lui familie nu cred că-i o realitate cu care ea să rezoneze deocamdată – ea încă ne caută compania, încă mai vorbim aceeași limbă la joacă și la plimbare, pubertatea e încă departe, slavă Domnului! J Povestea prieteniei dintre Ben și Carina a răscumpărat însă pasajele astea al căror mister nu cred că l-a intuit Una, pur și simplu a trecut peste ele și asta a fost. A rămas însă cu o rețetă genială de ademenit reni invizibili și cu credința nestrămutată în magia Crăciunului.

Căci asta e darul imens pe care ți-l face cartea Corneliei Funke – îți reamintește (dacă mai era nevoie) că Moș Crăciun există, că magia Crăciunului începe acolo unde se termină ideile preconcepute și clișeele.