Pe Tumtum și pe Nucșoară i-am descoperit
acum câteva luni din întâmplare. Cred că am cumpărat cele două
volumașe apărute la RAO pentru
că erau incredibil
de ieftine, nu neapărat pentru că știam câte ceva despre
poveste sau personaje. Primul volum al lui Emily Bearn, ”Tumtum și Nucșoară” a sosit la noi ”gata citit” – cu foile zburând dintre coperte și se pare că nu-i
doar un accident: toată ediția aceasta e așa de neglijent
legată. Al doilea volum,
”Marea evadare”, are marele merit
de a fi mai îngrijit legat.
În orice caz, romanele sunt cuceritoare. Emily Bearn
scrie grozav de bine: viu, luându-și în serios povestea și cititorii, construind acțiunea astfel încât să rămâi cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Personajele
principale sunt doi șoricei teribil de
simpatici care locuiesc într-o debara uitată din Cabana Rose, locuința familiei Mildew.
Domnul Mildew e inventatorul trăsnit, absorbit mereu de câte-un proiect
îndărătnic, un tată suficient de
aiurit cât să uite de treburile casnice și chiar de cei doi copii ai lui, Arthur și Lucy. Așa se face că prânzul
nu e niciodată prilej de bucurie în familie, dormitorul copiilor e înghețat în plină iarnă
fiindcă s-a stricat caloriferul și nimeni nu-l repară, șosetele, ochelarii
și ghiozdanele se
uzează sau se rup de-a
dreptul și nimănui nu pare să-i pese de asta.
În schimb, conacul Nucșoricel e o reședință în adevăratul sens al cuvântului,
somptuos ca dimensiune, tihnit ca atmosferă. Stăpânul casei e Tumtum, un șoricel liniștit, studios și burtos, care-și petrece ziua
încălzindu-și lăbuțele la focul din
bibliotecă. Stăpâna casei e
Nucșoară, gospodină
desăvârșită, pentru care pregătirea
unui prânz cu nenumărate feluri e o dulce osteneală. Pe cât e de creativă în
bucătărie, pe atât e de îndrăzneață Nucșoară în ideile și-n planurile ei. Căci
ea e aceea care, atunci când tihna zilnică le e tulburată în mod așa de dureros, vine
cu soluția salvatoare.
Tumtum și Nucșoară sunt niște zâne cu totul și cu totul neobișnuite. Fiindcă nimeni
nu le poartă de grijă copiilor familiei Mildew și pentru că șoriceii cei
cumsecade n-au avut niciodată copii, ei îi adoptă pur și simplu pe Arthur și pe Lucy. Noapte de noapte, urcă în camera copiilor și cârpesc șosete, repară ochelari,
lustruiesc ghiozdane și fac orice trebuie
făcut pentru ca micii orfani să se simtă ocrotiți.
Bilețelele pe care Nucșoară le lasă copiilor sunt întotdeauna semnate
Un Alt Fel de Zână. Pentru că – nu-i așa? – cu greu ne imaginăm zânele altfel decât înaripate,
miniaturale, grațioase și vesele, în vreme ce șoriceii sunt, în
mintea noastră, niște creaturi mereu
murdare, lacome, într-un cuvânt detestabile. Or, nimic nu-i mai departe de
adevăr. Pașnicii locuitori ai
conacului Nucșoricel se țin departe de
străvechiul război dintre oameni și șoareci.
Asta până când la cabana Rose sosește, vulgară,
gălăgioasă și egoistă, mătușa Ivy. Căsătorită cândva
cu fratele domnului Mildew, vine în fiecare an să petreacă vacanța de Crăciun (adică să
distrugă sărbătorile tuturor) la cabana Rose. Mătușa Ivy urăște soarecii. Tumtum
și Nucșoară sunt șoareci. Iată intriga
primului volum. Lupta dintre șoareci și mătușa aceasta
antipatică capătă, în romanul lui
Emily Bearn, proporții epopeice. E destul
să spun că Una n-a respirat cât am citit ultimele capitole: Asaltul Brigăzii
Luminoase (veți citi și veți vedea) e o
ispravă demnă de istoria neamului șoricesc! Mi-a plăcut și mie, cât mi ți-s eu de lungă, să citesc proza plină de umor și de dramatism a
lui Emily Bearn, să urmăresc felul așa de simpatic în care știe să rotunjească finalul cărții, pedepsindu-i
pe cei răi și reinstaurând, pentru cei
buni, tihna la conac.
Pe generalul Marșoricel, conducătorul Brigăzii Luminoase, îl regăsim și-n ”Marea evadare”. Musafir pentru o vreme la conacul Nucșoricel, generalul duce dorul marilor campanii militare și găsește, în dormitorul lui
Arthur și Lucy, destui
soldăței de jucărie cu care să regizeze asalturi
și victorii răsunătoare. Beleaua e
că e capturat (de oameni, nu de jucării) și e cât pe ce să fie vândut unui magazin de animale. Ce
jalnic destin pentru un erou care s-a acoperit cândva de glorie pe câmpul de
luptă!
Cum ar putea salva situația (și onoarea
generalului) câteva balerine de la școala de dans a domnișoarei Tiptil? Ce caută, în toată povestea asta bețele pogo?
Eheei, multe v-aș mai povesti dar vreme nu-i! Merită să aflați singuri restul
poveștii!
Noi i-am scris domnului Mildew și ne-am bucurat, fără altă ceremonie, de cele
două cărticele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu