Printre cărțile
noastre de Crăciun e una pe care am cumpărat-o iarna
asta dintr-o librărie de cartier: ”Colinda de Crăciun a familiei Bird” de
Kate Douglas Wiggin. Habar n-aveam despre ce e povestea, dar până la urmă,
ce-ar putea fi așa de nepotrivit într-o
carte care vorbește încă din titlu despre familie, Crăciun,
colindă.
S-o încercăm, deci.
În
familia Bird se naște, de Crăciun,
o fetiță. Mama o numește
Carol (Colindă). Traducătorul român a pus peste tot Colindă ca nume al fetiței
dar suna așa de ciudat la lectură, că m-am mulțumit
să-i
explic Unei ce înseamnă
Carol și
să
să
numim personajul la fel ca în original: Carol. Buuun, mergem mai
departe. Carol e cea mai veselă, luminoasă și generoasă
fetiță – nici nu mă mir, doar se naște
într-o
zi așa
de specială, nu? E totuși
bolnăvioară iar frații mai mari, tatăl,
întreaga
familie gravitează în jurul ei, în
jurul camerei din care Carol nu iese decât foarte rar.
Încep
să am îndoieli că povestea asta trebuie dusă până la capăt, îi propun Unei să
ne oprim dar nu, ea e deja prinsă de noile personaje care au apărut în scenă: un
unchi care scrie scrisori haioase, apoi o familie de irlandezi săraci, cu 9
copii, care locuiește chiar lângă fereastra lui Carol. Carol
pregătește
un festin de Crăciun pentru toți
cei nouă
frați,
o petrecere cu mâncare din belșug, cu daruri frumoase pentru toată
lumea pentru a sărbători Crăciunul,
ziua Pruncului Sfânt și ziua lui Carol. Pare să se însenineze
povestea, pregătirile copiilor pentru vizita în casa familiei Bird sunt de-a
dreptul savuroase.
Atâta
doar că, după ce sărbătoarea se încheie și toată
lumea pleacă acasă,
Carol deschide fereastra să asculte colinde de la biserica din apropiere și
moare.
Una s-a
înfuriat. A țipat la mine că-s o mamă rea, de-i citesc așa
povești
triste, bune numai pentru copii care sunt deja triști.
Apoi a vrut să plângă și eu m-am panicat. Hai să citim
altceva, i-am spus, hai să ieșim să ne plimbăm,
hai să
ne jucăm
de-a Rapunzel. Orice! Numai să uităm povestea asta.
Iar Una
s-a înfuriat și mai tare. Mi-a spus atât: că oamenii trebuie lăsați
să-și
plângă
plânsul,
dacă
vrei să
se simtă
cu adevărat
mai bine. Că altfel, dacă tu-i păcălești să uite, ei numai o să
pară
veseli, dar n-o să fie cu adevărat. Așa
că am tăcut și-am ținut-o în brațe
cât
a plâns.
Și-a
amintit de străbunica ei. Am vorbit despre moarte. Ce se întâmplă când mori. Apoi
s-a înseninat. S-a jucat liniștită cu Petru și
a fost cu adevărat veselă.
Peste
câteva zile, mama mea mi-a povestit că Una a continuat să pună întrebări despre
moarte. Îi răspundem cât de calm putem, fără să dramatizăm și
fără
detalii macabre. Unde nu știm să răspundem, spunem simplu: ”Nu știu.”
Ce-am
învățat?
Să nu mă tem că emoțiile puternice o vor frânge.
Una vrea să știe, să
simtă
tot ce-i al ei de știut, de simțit.
Una e puternică.
P.S. Despre ”Fetița cu chibrituri” a scris Ioana aici.
P.S. Despre ”Fetița cu chibrituri” a scris Ioana aici.
Am si eu cartea asta, bine ca n-am citit-o, o s-o ascund. Fetita cu chibriturile mi se pare o poveste idioata, nu pricep de ce ar vrea un parinte sa i-o citeasca, in mod intentionat, copilului. De altfel, povestile lui Andersen mi se pare mai mult pentru adulti decat pentru copii si le evit momentan.
RăspundețiȘtergereSi eu as ascunde cartea, daca s-ar mai putea. Sincera sa fiu, ma bucur ca lucrurile au mers, la noi, asa cum au mers, daca as fi stiut dinainte despre ce-i vorba in carte nici prin gand nu mi-ar fi trecut sa i-o propun Unei.
ȘtergereIar Andersen, perfect de acord - e pentru adulti. Se pare insa ca e pe listele de lecture scolare. Probabil din acelasi motiv pentru care "Puiul" lui Bratescu-Voinesti e lectura obligatorie prin gradinita... :(