Despre plâns

           Printre cărțile noastre de Crăciun e una pe care am cumpărat-o iarna asta dintr-o librărie de cartier: ”Colinda de Crăciun a familiei Bird” de Kate Douglas Wiggin. Habar n-aveam despre ce e povestea, dar până la urmă, ce-ar putea fi așa de nepotrivit într-o carte care vorbește încă din titlu despre familie, Crăciun, colindă. S-o încercăm, deci.

            În familia Bird se naște, de Crăciun, o fetiță. Mama o numește Carol (Colindă). Traducătorul român a pus peste tot Colindă ca nume al fetiței dar suna așa de ciudat la lectură, că m-am mulțumit să-i explic Unei ce înseamnă Carol și să să numim personajul la fel ca în original: Carol. Buuun, mergem mai departe. Carol e cea mai veselă, luminoasă și generoasă fetiță – nici nu mă mir, doar se naște într-o zi așa de specială, nu? E totuși bolnăvioară iar frații mai mari, tatăl, întreaga familie gravitează în jurul ei, în jurul camerei din care Carol nu iese decât foarte rar.

Încep să am îndoieli că povestea asta trebuie dusă până la capăt, îi propun Unei să ne oprim dar nu, ea e deja prinsă de noile personaje care au apărut în scenă: un unchi care scrie scrisori haioase, apoi o familie de irlandezi săraci, cu 9 copii, care locuiește chiar lângă fereastra lui Carol. Carol pregătește un festin de Crăciun pentru toți cei nouă frați, o petrecere cu mâncare din belșug, cu daruri frumoase pentru toată lumea pentru a sărbători Crăciunul, ziua Pruncului Sfânt și ziua lui Carol. Pare să se însenineze povestea, pregătirile copiilor pentru vizita în casa familiei Bird sunt de-a dreptul savuroase.

Atâta doar că, după ce sărbătoarea se încheie și toată lumea pleacă acasă, Carol deschide fereastra să asculte colinde de la biserica din apropiere și moare.

Una s-a înfuriat. A țipat la mine că-s o mamă rea, de-i citesc așa povești triste, bune numai pentru copii care sunt deja triști. Apoi a vrut să plângă și eu m-am panicat. Hai să citim altceva, i-am spus, hai să ieșim să ne plimbăm, hai să ne jucăm de-a Rapunzel. Orice! Numai să uităm povestea asta.

Iar Una s-a înfuriat și mai tare. Mi-a spus atât: că oamenii trebuie lăsați să-și plângă plânsul, dacă vrei să se simtă cu adevărat mai bine. Că altfel, dacă tu-i păcălești să uite, ei numai o să pară veseli, dar n-o să fie cu adevărat. Așa că am tăcut și-am ținut-o în brațe cât a plâns. Și-a amintit de străbunica ei. Am vorbit despre moarte. Ce se întâmplă când mori. Apoi s-a înseninat. S-a jucat liniștită cu Petru și a fost cu adevărat veselă.

Peste câteva zile, mama mea mi-a povestit că Una a continuat să pună întrebări despre moarte. Îi răspundem cât de calm putem, fără să dramatizăm și fără detalii macabre. Unde nu știm să răspundem, spunem simplu: ”Nu știu.”

Ce-am învățat? Să nu mă tem că emoțiile puternice o vor frânge. Una vrea să știe, să simtă tot ce-i al ei de știut, de simțit. Una e puternică.

P.S. Despre ”Fetița cu chibrituri” a scris Ioana aici.