Îmi amintesc bine
ziua în care a împlinit un an. Am sărbătorit-o pe plajă, am înfipt o lumânărică
veselă într-o nectarină și i-am cântat. Am înghesuit copila între pupici, îmbrățișări si cadouri apoi
ne-am tras sufletul, fiecare cum a știut mai bine. Ea a ronțăit din nectarină, apoi a plecat la plimbare.
Am urmărit-o cu privirea, se îndepărta puțin câte puțin pe plaja liniștită, până m-a săgetat
în sufletul gândul: niciodată până atunci nu fuseserăm mai departe, fizic, una
de cealaltă. Deși mergea singurică
de ceva vreme, fusesem mereu cu un pas în urma ei. Acum se îndepărtase.
Gândul ăsta m-a săgetat, din nou, zilele trecute, când Una
și Petru se jucau
în curtea școlii unde va
merge, din toamnă, Una. Nu e o școală nouă, străină pentru Una. În curtea aceea se
joacă de când era cât Petru – e acolo un parc frumos, sunt cotloane colorate, unde
poți inventa câte povești vrei, e un bust
ascuns de crengile copacilor, dar n-are Una timp de el…
Ne pregătim să mergem la școală. Mai am nevoie de timp. Eu mai am nevoie de timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu