În cea mai bună
dintre lumile posibile. Se întâmplă că trăim acum zile atât de pline și de simple, încât nu pot, uneori
nu pot să nu mă opresc din orice ca să-mi spun în sinea mea ”lasă, Doamne, să
mai fie așa încă un pic”.
Copiii râd. Copiii se joacă. Se ceartă.
Am aproape și râsul, și joaca, și cearta lor. Sunt
recunoscătoare pentru tot. Pentru diminețile noastre aiurite, gălăgioase, grăbite, Peeeetruuuu, n-o mai lovi, când plecăm odată, mami,
veau afalăăăă, diminețile când încerc că fac repede puținul pe care mai
apuc să-l fac prin casă… Pentru că după
aceea fugim în lume, în lumea din apropiere, oriunde scăpăm un pic de asfalt.
Plimbări pe dealuri. Bătaia cu apă. Clătite
cu dulceață de cireșe, aduse de acasă și înfulecate din
mers. Cuiburi din fân în care se întâmplă minuni nevăzute. Spre exemplu,
minunea că Una se simte acum puternică, sigură pe ea, curajoasă. Atât de
curajoasă, încât a cerut ea singură să plece în vacanță la bunicii de
departe, acolo unde n-a mai stat niciodată fără noi. A promis că-mi scrie.
Aseară am întârziat mult afară și-am mâncat o înghețată cu prietenii
ei, pe treptele din fața magazinului. Așa e noaptea? m-a
întrebat. Abia atunci am înțeles că, somnoroasă fiind și devreme în pat, ea nu s-a mai
plimbat niciodată pe străzi atât de târziu. Încă o bucurie.
Unde suntem? Aici. Sunt multe
bucuriile și prea puține cuvintele. Să fiți, la rândul
vostru, bucuroși!
Frumos, foarte frumos, multe clipe minunate.
RăspundețiȘtergereNe incarcam bateriile bine, bine... Toamna va adduce multe schimbari in programul nostru, al tuturor!
Ștergere