Isprăvile lui Guguță

           Pe Guguță l-am descoperit citind o însemnare a Cameliei, gazdă în ”Micul atelier de creație”. Ni l-am dorit și l-am primit, prin bunăvoința unui prieten de departe, tocmai din țara lui.

Să citesc volumul acesta a reprezentat, pentru mine, un fel nou de sărbătoare. Am sărbătorit copilul care-am fost și care, cu siguranță, l-a mai întâlnit pe Guguță. Sunt atâtea pagini care-mi sună cunoscut în cartea asta, atâtea întâmplări pe care le tot rumeg fără să știu când și unde le-am mai întâlnit! O sărbătoare a fost și să văd cum, încet-încet, între Una și Guguță se țes complicități, se plimbă întrebări și se nasc dialoguri.

Una iubește cartea asta. Cred că și avea nevoie de ea, la fel cum și mie îmi trebuie adesea o carte nouă, pasionantă, răvășitoare, o carte care să absoarbă orice fir de gând limpede. Și ce nu-i de iubit? E o ediție atât de frumoasă! Formatul mare, hârtia lucioasă, ilustrațiile extraordinare ale lui Boris Diodorov, întinse pe câte-o pagină întreagă – totul respiră grijă pentru cititor și pentru lumea care se ivește între coperte, poveste după poveste.

 

Dacă mă gândesc bine, aceasta e prima întâlnire a Unei cu proza scurtă. Fiecare text din carte se întinde pe aproximativ trei pagini și spune o întâmplare rotundă ca sens. Aceasta e singura nemulțumire a Unei – că fiecare poveste se termină prea repede. Nici n-apucă bine să guste din farmecul unei istorioare că iată, e gata și pofta ei rămâne pe jumătate nepotolită. Apoi curg întrebări, și de ce asta, și cum cealaltă…

 

Serile noastre sună vesel alături de Guguță. El e un copil isteț, serios și cu haz, harnic și sensibil, descurcăreț și politicos. Iar lumea lui… ehei, lumea lui m-a făcut să oftez: mi-a amintit că e nevoie de un sat pentru a crește un copil. Iar Guguță are în jurul lui un sat întreg pentru care el e o ființă deplină, demnă de a fi luată în serios. Nimănui nu-i trece prin minte că e prea mic, că n-are voie să facă ceva, că trebuie trimis la treburile lui copilărești, în vreme ce adulții, ei, mari și puternici, se ocupă de lucrurile cu adevărat importante.

Ca să poată crește mare, Pippi Șosețica trebuie să întoarcă lumea pe dos. Guguță însă crește senin, în armonie cu lumea din jur, ocrotit de mersul firesc al lucrurilor. Pentru că, în fond, nimic neobișnuit nu se întâmplă – copilul e dornic să învețe și atunci tata îi face o bancă, precum cele de la școală, e trimis la nana Ilinca să aducă niște șofran pentru cozonaci și pe drum uită ce avea de adus, arde de nerăbdare să cosească și el, la fel ca tata, merge cu uratul, are un caiet în care le desenează pe toate fetițele de pe ulița lui, chiar și pe Lili, abia născută, se cațără în nuci ca nimeni altul. O învață pe mama să meargă pe bicicletă, își face scrânciob din cumpăna fântânii și câte altele…

Nu e nimic neobișnuit, dar totul e extraordinar. Pentru mine e extraordinar pentru că nu știu să mai existe, cu adevărat, o astfel de lume înțeleaptă și limpede în care un copil să poată crește netulburat, asemenea unei flori.