… sau despre un proiect care a început
într-un fel și s-a terminat taman pe dos!
Dimineață (o dimineață dintre cele multe), Una și-a mâncat omleta
privind pe fereastră și vorbind, vorbind, vorbind. Într-o doară, o întreb ce vede. Alb, mult alb, un pirat-fluture lângă copac, totul în alb. Pentru că albul e culoarea
iernii, nu-i așa, mami?
Așa o fi, dragă Una, când privești de departe. Dar
oare tot așa o fi când privești de aproape?
Am ieșit afară și-am privit de aproape: albul zăpezii a devenit sclipitor în bătaia
soarelui și domol în umbra pinilor, cerul a fost ba gri-lăptos, ba senin, cu
tușe albe și violet, piatra
din zidurile vechi și-a păstrat căldura, scoarța copacilor e un mozaic întreg de marouri,
sub zăpadă, pământul înghețat pare aproape negru.
Toate aveau să ne inspire să pictăm o iarnă mai mult
decât albă. Am ajuns acasă și iată ce-a devenit iarna noastră mai mult decât albă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu