Fratele mai mic, sora mai mare

           Când Una a împlinit 3 ani, și-a dorit, drept cadou, un nor pe care să-l păstreze sub pat, o pereche de pantaloni verzi, o mașină din care să crească un copac și-un frate sau o surioară. Încă am în minte vocea ei de atunci, la locul de joacă, în timp ce ea-și făcea lista de dorințe și zbura sus de tot într-un leagăn.

Fratele mai mic a venit ceva mai târziu și-a fost tare așteptat de Una. Educatoarea ei ne-a povestit că a doua zi după ce Petru s-a născut, Una i-a cerut din senin creioane și hârtie și a desenat o grădină înflorită. Eu am văzut în asta un semn bun.

            Și așa a fost: toate temerile noastre legate de gelozii apocaliptice, crize de isterie, episoade regresive etc. s-au risipit ușurel, ușurel. Sigur, au fost momente tensionate. Sigur, avem și-acum discuții despre cine e mai iubit, despre cât de frumos și ușor e să fii bebeluș/cât de greu e să fii soră mai mare, despre ce e pe lumea asta al ei, doar al ei și interzis lui Petru etc.

            Dar Una înțelege. Îl iubește pe Petru și-i acceptă cu grație invitațiile insistente la dans, pentru că el numai asta ar face, ar dansa împreună cu Una. Face puzzle-uri numai pentru că lui îi place s-o privească și să participe așa cum se pricepe, zăpăcind orice aranjează ea. Construiește castele din pături și perne în care se ascund amândoi râzând. Îl dezbracă amuzată de fiecare dată când el o roagă, fiindcă lui nimic nu-i place mai mult decât să scape de haine și să alerge chiuind prin casă.

            N-am anticipat însă scenariul invers: nu ne-am gândit că Petru va fi cel supărat, că el o va alunga pe Una din brațele mele cu orice preț, că el va țipa defensiv când Una va încerca să participe la jocul lui, că el o va lovi din senin, numai pentru că s-a întâmplat să treacă pe lângă ea.

            Întâi n-am înțeles. Apoi m-am ascultat. Pentru că da, mama e de obicei de vină. M-am ascultat și nu mi-a plăcut ce-am auzit. Mi-am dat seama că am o voce pentru Una și o voce pentru Petru. Vocea cu care îi vorbesc celui mic e senină și calmă. Dacă el răstoarnă cana cu apă, e pentru că învață despre cum curg lichidele, despre ud și uscat, despre plin și gol. Dacă nu doarme, e pentru că nu-i e somn.

Vocea pentru Una are o notă ascunsă, aspră, pe care nici eu n-o conștientizam: față de Una am așteptări. Mă aștept ca Una să nu răstoarne cana cu apă. Mă aștept ca ea să se culce devreme pentru că știe ce iureș sunt diminețile noastre. Iar Petru aude așteptările astea cu o ureche mai fină decât a mea și le exteriorizează ridicate la puterea x.

Acum știu, înțeleg. Iar dacă acum știu, pot să schimb.