22 ian. 2013

Fratele mai mic, sora mai mare


           Când Una a împlinit 3 ani, și-a dorit, drept cadou, un nor pe care să-l păstreze sub pat, o pereche de pantaloni verzi, o mașină din care să crească un copac și-un frate sau o surioară. Încă am în minte vocea ei de atunci, la locul de joacă, în timp ce ea-și făcea lista de dorințe și zbura sus de tot într-un leagăn.

Fratele mai mic a venit ceva mai târziu și-a fost tare așteptat de Una. Educatoarea ei ne-a povestit că a doua zi după ce Petru s-a născut, Una i-a cerut din senin creioane și hârtie și a desenat o grădină înflorită. Eu am văzut în asta un semn bun.

            Și așa a fost: toate temerile noastre legate de gelozii apocaliptice, crize de isterie, episoade regresive etc. s-au risipit ușurel, ușurel. Sigur, au fost momente tensionate. Sigur, avem și-acum discuții despre cine e mai iubit, despre cât de frumos și ușor e să fii bebeluș/cât de greu e să fii soră mai mare, despre ce e pe lumea asta al ei, doar al ei și interzis lui Petru etc.

            Dar Una înțelege. Îl iubește pe Petru și-i acceptă cu grație invitațiile insistente la dans, pentru că el numai asta ar face, ar dansa împreună cu Una. Face puzzle-uri numai pentru că lui îi place s-o privească și să participe așa cum se pricepe, zăpăcind orice aranjează ea. Construiește castele din pături și perne în care se ascund amândoi râzând. Îl dezbracă amuzată de fiecare dată când el o roagă, fiindcă lui nimic nu-i place mai mult decât să scape de haine și să alerge chiuind prin casă.

            N-am anticipat însă scenariul invers: nu ne-am gândit că Petru va fi cel supărat, că el o va alunga pe Una din brațele mele cu orice preț, că el va țipa defensiv când Una va încerca să participe la jocul lui, că el o va lovi din senin, numai pentru că s-a întâmplat să treacă pe lângă ea.

            Întâi n-am înțeles. Apoi m-am ascultat. Pentru că da, mama e de obicei de vină. M-am ascultat și nu mi-a plăcut ce-am auzit. Mi-am dat seama că am o voce pentru Una și o voce pentru Petru. Vocea cu care îi vorbesc celui mic e senină și calmă. Dacă el răstoarnă cana cu apă, e pentru că învață despre cum curg lichidele, despre ud și uscat, despre plin și gol. Dacă nu doarme, e pentru că nu-i e somn.

Vocea pentru Una are o notă ascunsă, aspră, pe care nici eu n-o conștientizam: față de Una am așteptări. Mă aștept ca Una să nu răstoarne cana cu apă. Mă aștept ca ea să se culce devreme pentru că știe ce iureș sunt diminețile noastre. Iar Petru aude așteptările astea cu o ureche mai fină decât a mea și le exteriorizează ridicate la puterea x.

Acum știu, înțeleg. Iar dacă acum știu, pot să schimb.

13 comentarii:

  1. Andru, ce bine ma regasesc in povestea voastra!!! Noi suntem 4 frati, eu fiind cea mai mare - ooffff, si cat am mai suferit pe tema aceasta...pe cand sora mea cea mai mica a ajuns si ea mare, vocea care mi se adresa mie era tot mai rastita si tot mai diferita, exact cum spui tu :(
    E minunat ca ai realizat de una singura asta si sunt convinsa ca vei putea schimba si ca vei face atat de bine ambilor copii.

    Va imbratisez cu mult, mult drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Imi pare asa de rau, Camelia, ca s-a intamplat la voi, ca se intampla si la noi... M-a intristat rau intelegerea asta a mea. Si-am vorbit mult cu Una si cred ca vom fi bine, mai bine. :) Eu vreau neaparat sa-mi regasesc seninatatea...

      Ștergere
    2. Andru, deja ai facut un pas imens - ai realizat de una singura ce se intampla, iar asta e foarte mult.
      Dupa cum te cunosc pe tine, vei reusi sa faci schimbarea asta, acum, cat copilasii tai sunt micuti.

      Sa aveti o zi senina, linistita!

      Ștergere
    3. Camelia, am patit ca-n vorba aceea celebra care spune ca the devil is in the details... Pentru ca tabloul mare imi parea asa de frumos, am pierdut din vedere amanuntele, nuantele...

      Dar da, de schimbat lucruri voi schimba. Sa aveti si voi o zi frumoasa!

      Ștergere
  2. M-am regasit in articolul tau, parca de mine vorbeai, zilnic cer rabdare sa gestionez cum trebuie micile neintelegeri, dar intradevar asteptarile si tonul folosit pentru fratele mai mare sunt prea mari.......sper sa reusesc sa controlez asta

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna! Le-am admirat pe printesele voastre, sunt superbe! Rabdare o sa cer si eu, timp sa respir adanc, sa fiu mai limpede in relatiile mele cu copiii.

      Ștergere
  3. Oh! cat de frumos ai scris, ofetez pentru ca ma ragasesc si eu printre randuri. Noi am fost 3 surori iar eu eram cea mai mare, in capul meu se spargeau toate, cu singura exceptie ca pe acea vreme educatia cu nuiaua, cureaua, furtunul de la masina de spalat, urzica sau statul in genunchi pe coji de nuci erau metodele de disciplinare, toate erau testate pe mine, slava Domnului ca in ziua de astazi aceste cazuri sunt izolate, mai putine, cel putin asa as vrea sa cred. Cat de bine e ca ai observat acest detaliu, important este ca iei masuri. Sotul si-ar dori un al doilea copil, fie fetita sau baiat, eu ma simt in cumpana, ii spun ca mai e vreme... dar adevarul este ca nu m-as simti capabila sa impart atentia in doua, si nu mi-as dori ca unul dintre ei sa fie/sa se simta neglijat...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Melitta, e tare, tare dur ce povestesti! :( As vrea sa fim cu totii feriti de astfel de acte de cruzime!

      Cat despre sosirea celui de-al doilea (sau al treilea, sau al patrulea etc.) copil, cred ca e o minune la fel de mare ca si nasterea celui dintai. Eu simt ca ei, copiii, stiu cand trebuie sa se nasca, isi hotarasc singuri ceasul, noi trebuie numai sa fim atenti si generosi si sa-i lasam sa vina alaturi de noi. E complet irrational, stiu! :)

      Pe noi, sosirea lui Petru ne-a intregit intr-un fel care e imposibil de explicat. E drept ca timpul fizic ramane acelasi si da, se imparte. Dar sunt atatea altele care se multiplica - iubirea, haosul, gingasia, dezordinea, dragalasenia, lacrimile, jocurile, mangaierile, asteptarile, emotiile etc. etc...

      Ștergere
    2. Nici nu iti imaginezi ce durere simt cand aud de copii bătuţi, şi am o vecinica de varsta fetitei mele, a caror parinti, fara mila şi creieri in cap, aplica disciplinarea cu nuiaua, si ce nuia are.... offf imi vine sa plang, nici nu mi-a venit sa cred ca in anul 2013, inca exista parinti primitivi care nu au atata capacitate ca sa poata intelege ca ceea ce fac ei nu e educatie/ disciplină... sunt multe de spus dar nu putem face absolut nimica, ma doare sufletul ca am mainile legate si nu pot face absolut nimica.

      Ștergere
  4. eu constientizez demult asta, dar nu stiu cum sa ma schimb, aia e....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu incerc s-o vad si pe Una mica. Si sa beau mai multa cafea, pe mine oboseala ma cam scoate dintr-ale mele... :(

      Ștergere
  5. Am mai invatat o lectie, pentru care iti raman profund recunascatoare! Cata dreptate poti avea! Fara sa stiu si sa vreau la fel procedez si eu cu copiii mei. Tot pe fondul oboselii, din pacate! Multa cafea, foarte multa cafea!
    La fel cum zici si tu, al doilea copil ne-a intregit si pe noi. E MINUNAT!!! E fericirea suprema sa-i vad jucandu-se impreuna, iubindu-se, alergand unul dupa altul. Ma surprind zilnic privindu-i si incercand sa imi tiparesc imaginea si bucuria lor in sufletul meu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Roxana, bucuria aceasta a pruncilor de a fi impreuna, de a fi cu noi vreau si eu s-o pastrez nestirbita!

      Ștergere