5 minute pe zi. Agenda Unei

Vara aceasta am reușit să înțeleg un pic mai bine felul în care învață Una: pentru ea, învățatul e oricum, numai liniar, nu. Nici cititul n-avea cum să facă excepție. De pe la un an jumătate, de când a început să fie interesată de litere, le-a tot învățat și uitat de nenumărate ori. Chiar și acum are câteva litere pe care, prin rotație, le uită, ca și cum mintea ei ar încerca să rămână, până la un punct, detașată de procesul acesta al asimilării cititului. Cred că uitând, ea își apără, de fapt, disponibilitatea de a fi receptivă la orice altă informație nouă; refuză să se angajeze, continuă să se joace, să-și exerseze memoria și puterea de înțelegere ca pe simple instrumente pe care le testează.

În vara care a trecut Una a început brusc să citească. Prin asta vreau să spun că a intuit, de la sine, mecanismul prin care sunetele se înlănțuie ca să formeze un cuvânt. S-a jucat o vreme cu abilitatea aceasta nou dobândită până când, brusc, a făcut un pas în spate și-a refuzat orice avea legătură cu cititul. M-am mirat și m-am tot întrebat ce s-a întâmplat, am discutat mult, până când am priceput cât de puțin înțelesesem, de fapt, din tot ce se consumase în mintea și-n sufletul ei.

Pentru noi, aceia care citim de ani și ani, lectura a devenit o a doua natură. Singurătatea în fața unei pagini tipărite nu mai are nimic înspăimântător, nici măcar nimic neașteptat. Știm că-i o singurătate care se va umple repede cu ceea ce cartea toarnă în noi. Iar libertatea de care te bucuri, explorând după bunul plac un text, e nesfârșită.

Una mea era însă pentru prima oară în fața acestei singurătăți. Intuia, fără să verbalizeze, povara enormă a acestei independențe la care avea acum acces. Saltul pe care se pregătea să-l facă era uriaș, aidoma celui pe care îl face un parașutist care se aruncă în gol. În golul paginii, în cazul ei. Iar Una mea, ca un pui cu aripi neîncercate în zbor, s-a retras acolo unde pământul îi era solid sub picioare.

Am făcut cu toții o pauză de citit. Una și-a umplut timpul cu altele – insecte, copaci, călătorii. La un moment dat însă, inspirată de Camelia, cea care conduce ”Micul atelier de creație” m-am gândit să-i propun și eu Unei un cuvânt pe zi. Unul singur, pe care să-l citim fără grabă, fără presiune, doar-doar s-o apropia din nou de pagina scrisă.

M-am gândit că experiența asta trebuie să fie una foarte personală, pentru ca Una s-o guste. Așa s-a”născut” agenda Unei. Nu e o carte, deci n-avea cum s-o sperie; e un carnețel uitat prin casă de cine știe când. Am început prin a-i scrie câte un cuvânt pe pagină – cuvinte scurte, pe care știam sigur că le poate citi fără frustrare. Am rugat-o apoi să deseneze ce vrea ea pe restul paginii, pentru ca acela să fie, de acum, jurnalul nostru secret. Eu scriu data după ce ea termină de citit și desenat.
 

I-a plăcut, încă îi place. Am trecut repede la structuri ceva mai complexe, pe care tot eu i le scriu seara, după ce adoarme. În general, caut să construiesc în jurul unui substantiv, pentru ca în final să ajungem la enunțuri cu sens.

 

cană

o cană

o cană cu lapte

o cană cu apă

Vrei o cană cu suc?

Acum beau o cană cu must.

 

Uneori ne jucăm cu câte-o literă care-i place ei în mod de dosebit:

 

fum

mult fum

fără fum

foc fără fum

Fără foc nu iese fum.

 

Simt însă ca a venit momentul pentru ceva nou. Mă gândesc să-i scriu scrisori scurte pe care să le găsească în cutia poștală, când vine de la grădiniță. Încă nu mi-e clar cum să regizez toată întâmplarea – ce poveste să pun în spatele scrisorilor? Să fie pur și simplu scrisori de la mami sau de la vreo zână micuță, în căutare de prieteni?... Și dacă îi scrie zâna, cât poate continua povestea asta? Că mai ușor invit un tigru la ceai decât îi pot aduce o zână în carne și oase... Voi cum ați proceda? Încotro ați apuca?

Ce materiale în limba română cunoașteți, potrivite pentru cititori începători?