Deschide ochii! Povestea seminței

           Soarele de zilele trecute ne-a scos la plimbare și ne-a scos și țigăncile-florărese în cale: am cumpărat flori de primăvară cu rădăcini cu tot și-a fost acesta un bun prilej să pipăim, să mirosim, să punem sub lupă, să secționăm tulpini, flori, frunze și rădăcini. Să vedem de aproape lucrurile pe care Una le mai știa dar pe care Petru abia acum le descoperă.

Evident, cele câteva buchețele de flori au explodat prin toată casa și abia prea târziu mi-am amintit de o idee tare frumoasă pe care ne-o lăsase, demult, giggles. Un colaj ar fi fost minunat, poate o să și fie, în următoarea zi cu soare și cu țigănci.

 

            Deocamdată ne-am mulțumit să torturăm bietele flori folosind instrumente diverse – cuțit, foarfece, pensetă, lupă – și să discutăm despre părțile unei plante și ușurel, ușurel, despre germinație. Unei încă nu-i vine să creadă că e primăvară, e mare contradicție între ce vede ea afară și ce scrie în calendar. Am scos totuși din bibliotecă o carte pe care o păstram pentru un pic mai târziu dar care acum ni s-a potrivit mănușă: ”Închide ochii! Povestea seminței” (editura Curtea Veche). Cartea e scrisă de Dumitru Radu Popa și e ilustrată de Sasha Meret.

 

            Mămăruța de pe copertă a legat cartea și de invazia buburuzească din ultimele zile. Altfel însă, e o carte despre care nu pot să spun decât wow. Dar WOW!

            Cele X capitole ale volumașului sunt scurte, în medie 2-3 pagini de text compact. Pot fi în orice caz citite separat, împărțite pe mai multe zile pentru că fiecare capitol narează un episod rotund ca sens. Dar n-o să puteți amâna finalul lecturii pentru mult timp pentru că primul capitol lansează enigma – o sămânță se trezește din somnul de peste iarnă și nu știe cine este – iar celelalte povestesc drumul seminței prin lume, purtată de vânt în căutarea unui loc unde să germineze și să afle, în cele din urmă, cine este.

 

            Ce-i absolut extraordinar în legătură cu fiecare capitol? Că se leagă de o filă din calendarul naturii – întoarcerea păsărilor migratoare, ciclul evolutiv al fluturelui, spre exemplu, dar în același timp dramatizează o problemă… filosofică. Mica sămânță discută cu mătrăguna despre a fi bun sau rău, cu fluturele despre fericire și despre moarte și tot așa…

            Ce face ca toate lecțiile acestea de științele naturii&filosofie să devină pasionante?

Întâi, faptul că fiecare situație e dramatizată, tradusă prin dialog. Fiecare capitol e o scenetă pe care o poți interpreta cu recuzită minimă, personajele se aud vorbind în cea mai mare parte a textului.

Apoi – și cred că aceasta e una dintre marile calități ale textului – nici un adevăr, științific sau filosofic, nu e servit explicit, gata mestecat. Rămâne mult, mult loc pentru întrebări, pentru discuții, pentru documentare împreună cu copilul căruia îi citești. Fazele ciclului evolutiv al fluturelui nu-s pomenite nicăieri una după cealaltă, totul ține de felul în care copilul reușește să decripteze interacțiunea personajelor – de ce brusturele îl numește de fluture „vierme zburător”, de ce nu reușește sămânța să facă legătura între omizile detestabile și fluturele vesel, grațios, așa de frumos colorat?

 

            E și nu e o carte pentru cinci ani și jumătate, câți are acum Una. Una e însă un cititor/ascultător destul de experimentat, a trecut prin cărți destul de sofisticate până acum așa încât n-a fost depășită. Limbajul e accesibil și credibil în partea de dialog, dar e ceva mai nuanțat în secvențele naratorului. E pentru prima oară după multă, multă vreme când Una întreabă sensul unor cuvinte din text. A trebuit, pe lângă asta, să căutăm imagini cu un hârciog, o mătrăgună, un nap pentru că Una nu știa cum arată.

 

            Mie-mi par semne excelente că a fost provocată de carte să învețe ceva nou, nu doar să confirme ceva ce știa deja.

            Acestea fiind spuse, mă întorc la ale noastre: punem semințe la încolțit, cum altfel?!